O bună parte din cunoștințele noastre despre regiunea "periferică" a sistemului nostru solar provine de la sonda spațială Voyager 2. Proiectată special pentru a fructifica la maxim aliniamentul rar al planetelor exterioare Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, pe care urma să le viziteze, micuța sondă de dimensiunile unui autoturism compact fusese lansată în spațiu pe 20 august 1977. Doi ani mai tarziu, Voyager 2 trecea de Jupiter. În august am aniversat 30 de ani de la survolarea lui Saturn. Pe când să ajungă la Uranus, sonda devenise deja depașită din punct de vedere tehnic, dar, paradoxal, performanțele sale erau net superioare: inginerii NASA îi făcuseră un mic upgrade pe drum.
La începutul anilor '80, o sondă Voyager 2 îmbătrânită se pregătea să înfrunte întunericul sistemului solar exterior. Acasă, tehnica avansase într-un ritm accelerat, lăsând micul robot spațial izolat și oarecum pe dinafară. Cam cum mă simt și eu atunci când am treabă cu noul meu mobil. Computerul de bord al sondei proiectate în '70 fusese înzestrat la vremea lui cu doar 8 Kb de memorie RAM, și pentru a înțelege "decolarea" tehnicii IT din acea perioadă trebuie să vă amintiți de declarația lui Bill Gates făcută în 1981: "640 K de memorie RAM ar trebui sa fie de-ajuns pentru toată lumea". În 2011, cu atât mai mult, cei 8 Kb ar reprezenta abia 1/1.000.000 din specificațiile unui computer modern "low-end". În plus, Voyager fusese înzestrat cu un sistem fotografic bazat în esența pe tehnologie veche din anii '30 (vidicon-uri). Chiar și așa, asamblarea întregului sistem de 65.000 de piese se dovedise o adevarată provocare. Și NASA știa că performanțele sale optice urmau să fie puse la grea încercare odată cu depărtarea sondei de soare. Pe tărâmurile vitregite stăpânite de bătrânii Uranus și Neptun, unde nu ajunge decât a noua sută parte din lumina primită de Pământ, fotografierea necesită tehnici speciale. Cu atât mai mult cu cât sonda accelerase la o viteză de 20 de kilometri pe secundă! Orice fotograf amator știe ce rezultat obține când încearcă să fotografieze un subiect în mișcare pe lumină proastă: pozele ies încețoșate. Echipa NASA trebuia să vină cu o soluție, deoarece tehnologia care funcționase pentru a-i fotografia pe Jupiter și pe Saturn, mult mai apropiați de Soare, nu putea fi aplicată cu succes pentru planetele îndepărtate, Uranus și Neptun. Și îmbunătățirile trebuiau făcute de la 3 miliarde kilometri distanță!
Soluția a constat în modificarea programului computerului de bord al sondei, astfel:
La începutul anilor '80, o sondă Voyager 2 îmbătrânită se pregătea să înfrunte întunericul sistemului solar exterior. Acasă, tehnica avansase într-un ritm accelerat, lăsând micul robot spațial izolat și oarecum pe dinafară. Cam cum mă simt și eu atunci când am treabă cu noul meu mobil. Computerul de bord al sondei proiectate în '70 fusese înzestrat la vremea lui cu doar 8 Kb de memorie RAM, și pentru a înțelege "decolarea" tehnicii IT din acea perioadă trebuie să vă amintiți de declarația lui Bill Gates făcută în 1981: "640 K de memorie RAM ar trebui sa fie de-ajuns pentru toată lumea". În 2011, cu atât mai mult, cei 8 Kb ar reprezenta abia 1/1.000.000 din specificațiile unui computer modern "low-end". În plus, Voyager fusese înzestrat cu un sistem fotografic bazat în esența pe tehnologie veche din anii '30 (vidicon-uri). Chiar și așa, asamblarea întregului sistem de 65.000 de piese se dovedise o adevarată provocare. Și NASA știa că performanțele sale optice urmau să fie puse la grea încercare odată cu depărtarea sondei de soare. Pe tărâmurile vitregite stăpânite de bătrânii Uranus și Neptun, unde nu ajunge decât a noua sută parte din lumina primită de Pământ, fotografierea necesită tehnici speciale. Cu atât mai mult cu cât sonda accelerase la o viteză de 20 de kilometri pe secundă! Orice fotograf amator știe ce rezultat obține când încearcă să fotografieze un subiect în mișcare pe lumină proastă: pozele ies încețoșate. Echipa NASA trebuia să vină cu o soluție, deoarece tehnologia care funcționase pentru a-i fotografia pe Jupiter și pe Saturn, mult mai apropiați de Soare, nu putea fi aplicată cu succes pentru planetele îndepărtate, Uranus și Neptun. Și îmbunătățirile trebuiau făcute de la 3 miliarde kilometri distanță!
Soluția a constat în modificarea programului computerului de bord al sondei, astfel:
- La declanșarea fiecărei fotografii, sonda urma să se rotească controlat astfel încât să mențină subiectul nemișcat exact în centrul cadrului, pentru a permite expuneri de până la 15 secunde, după care sonda trebuia să revină la orientarea inițiala, să-și îndrepte "parabolica" spre Pământ și să transmită datele
- Motoarele de ghidaj urmau să intre în funcțiune pentru a compensa mișcările datorate declanșării expunerii
- Imaginile urmau să fie transmise către Pământ în format "comprimat", un sistem ce fusese perfectat abia dupa lansarea sondei
- Alte modificări vizau îmbunătățirea sistemului de ghidaj, eficientizarea consumului energiei electrice (sonda avea un mic reactor nuclear sub "capotă"), mărirea ratei de transfer spre Pămant a datelor (transferul ajungea asfel la 30 kbps; țin minte că prin 2002 mă bucuram când prindeam așa o viteză pe dial-up la RDS).
Voyager 2 primise un software face-lift pe cinste! Meritase însă? În 1986, primele fotografii vizibil îmbunătățite realizate la "blind date-ul" dintre sondă și Miranda, unul dintre sateliții lui Uranus, au făcut înconjorul lumii.
Miranda, unul din sateliții lui Uranus Rezoluție foto îmbunătățită
în urma upgrade-ului adus lui Voyager 2
PS: Chiar și după atâția ani, sonda încă mai funcționează și se estimează că o va face până în 2020, când își va epuiza sursa de energie nucleară. Momentan la aproape 100 de unități astronomice distanță, se pregătește să părăsească Sistemul nostru Solar. Voyager 2 are la bord și un disc de aur, pe care sunt imprimate imagini și sunete de pe Pământ, reclamă pentru eventualele civilizații extraterestre care o vor întâlni. Și uite-așa poate ne trezim în curând cu un autocar de turiști galactici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu