Părăsind Bucureştiul pe Autostrada Soarelui, trecem prin dreptul satului Căldăraru, aşezare întinsă pe malurile lacului Cernica. Acolo, unde apele vechiului râu Colentina o cotesc spre sud, se găsesc urmele celei mai mari necropole neolitice de pe teritoriul Munteniei, de sub care, timp de aproape 7000 de ani, sute de schelete au privit răsăritul Soarelui în speranţa învierii.
În anii 60 se executau excavații sistematice pe malurile lacului Cernica. Însă cupa flămândă a excavatoarelor avea să aducă la lumină, pe lângă bulgări de pământ cleios, și fragmente de oase umane de aproape 7000 de ani vechime. Arheologii au numărat 379 de morminte răsfirate pe circa 12.000 mp. Scheletele nu erau dispuse la voia întâmplării, ci păreau să urmeze un răsărit solar arhaic. Ce importanță avea răsăritul Soarelui pentru strămoșii noștri? De ce devenise el o obsesie chiar și dincolo de mormânt? În căutarea unui răspuns vom îndrăzni să ne aventurăm pe tărâmul arheo-astronomiei, o disciplină care se studiază fenomenele cerești petrecute în timpuri străvechi și impactul pe care acestea îl aveau asupra vieții colectivităților umane de atunci. Fascinația mea pentru un asemenea domeniu se datorează, poate, interdisciplinarității sale, el reușind să opereze cu elemente de astronomie, dar și arheologie, antropologie și statistică deopotrivă.
Cercetători precum Sângeorzan, Comșa, Szucs-Csillik și alții au arătat că la Cernica morții fuseseră îngropați cu picioarele înspre răsărit. Și nu neapărat pentru priveliște, căci puțin probabil să fie vorba de un "Mai am un singur dor/În liniștea serii/Să mă lasați să mor/La marginea mării" generalizat. În anul 4500 î.e.n, omul nostru neolitic încerca doar să supraviețuiască, iar asta presupunea o adaptare sau "pliere" cât mai bună la mediul în care trăia, un mediu în care atât agricultura cât și vânătoarea de care el depindea erau strâns legate de anotimpuri, sau mai exact de ciclul și mișcările soarelui. Prin urmare, de ce ar face însuși omul excepție de la acest mare ciclu al existenței? Observații sistematice pe orizontul câmpiei au dus treptat la apariția primului calendar solar și la dezvoltarea vreme de milenii a unui adevărat cult pentru acest astru.
Pozițiile de îngropăciune trădau de fapt ultima încercare disperată a aparținătorilor de a-i învia pe decedați prin "contaminarea" lor cu lumina matinală dătătoare de viață. Căci cum altfel putem interpreta, prin ochii strămoșilor noștri de acum 7000 de ani, un Soare care răsare zilnic negreșit, decât ca un astru ce izbutește să renască necontenit ca printr-un miracol, antrenând împreună cu el, pare-se, întreaga natură. Înșelarea repetată a acestei promisiuni va duce cu timpul la abandonarea practicilor de orientare "celestă" a mormintelor. Interesant și cum această speranță a învierii a fost strămutată pe tărâmuri imateriale, de exemplu prin creștinism, devenind astfel total neverificabilă. Și poate e mai bine așa, căci mintea evoluată a omului modern nu ar fi rezistat la încă o înșelăciune solară de natura celei petrecute în Cernica, acum 7000 de ani...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu