Viziunea periferică a lui Aristotel

În astronomie (și nu numai), se întâmplă să recunoaștem mai bine esența unor lucruri sau fenomene dacă rezistăm tentației de a le privi în mod direct. 

Retina ochilor noștri este formată din două categorii de celule fotosensibile responsabile pentru miracolul văzului: conurile, pentru vederea pe timp de zi, și bastonașele, pentru vederea pe timp de noapte. Datorită ciclului nostru de viață predominant diurn, evoluția sau intervenția divină le-a dispus pe primele cu predilecție în partea centrală a retinei: cu ele vedem clar și colorat în lumina zilei. Dar ele sunt mai puțin sensibile la lumina slabă a nopții, și de aceea, în privirea cerului, astronomii se folosesc de o tehnică simplă menită să redirecționeze lumina astrelor către zonele mărginașe ale ochiului, populate cu celule de tip bastonaș, mai sensibile la lumină. "Vederea periferică", așa cum se numește ea, presupune privirea obiectelor (stele, nebuloase, galaxii) nu fățiș, ci cu coada ochiului.

În lucrarea lui Aristotel intitulată Meteorologica găsim poate prima referință istorică (cca. 340 î.e.n) la această tehnică de observații. Filosoful invoca existența unei stele fixe cu coadă în constelația Canis Major (Câinele Mare) pentru a combate teoria vremii conform căreia cometele, apariții vremelnice pe cer ale unor "stele cu coadă", erau rezultatul unor întâlniri cosmice periodice:  

"Obiecţiile care se aplică atât celor care susțin această teorie şi, de asemenea, celor care presupun că aceste comete se datorează unei conjuncții de două planete sunt (i) că unele dintre stelele fixe au cozi. Iar pentru aceasta nu avem nevoie să ne bazăm numai pe observațiile egiptenilor, ci o putem constata, de asemenea, noi înşine. Căci una dintre stelele din coapsa Câinelui are o coadă, deşi slabă: dacă te uiți la ea fățiș lumina devine palidă, dar în colț de ochi ea pare mai strălucitoare. (ii) În plus, toate cometele observate în timpul nostru au dispărut fără să apună, pierzându-se treptat în cerul de deasupra și nelăsând în urmă nici o stea."

Privind în aceste nopți constelația Canis Major veți recunoaște în colțul ochilor coada la care făcea referire Aristotel. Gruparea de stele M41 duce o viață solitară în această regiune de cer. Ea se află la patru grade distanță sudică de Sirius, cea mai strălucitoare stea a cerului nocturn.