24 august 2012

Ipoteza Teluros: o teorie cosmogonică românească


Niculae Ioniță, un aviator pensionar din Târgoviște, pare să fie al treilea român cu o teorie proprie în domeniul cosmogoniei, acea ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul originii și evoluției corpurilor cerești, după Ion Corbu din Bistrița-Năsăud, contemporan cu Anestin (1907), si mai recent academicianul Victor Vâlcovici (1960).

După studierea a peste 100 de cărți în domeniu, comandorul de 66 de ani propune comunității științifice o nouă explicație cu privire la formarea sistemului solar, expusă sub forma unui document de 22 de pagini. Dincolo de unele aspecte de detaliu asupra cărora nu mă pot pronunța momentan, lipsindu-mi cunoștințele de specialitate necesare, apreciez totuși curajul acestui demers și originalitatea ipotezei dumnealui.

"Am fost intrigat de faptul că teoriile privind formarea Sistemului Planetar erau incomplete, incoerente, lăsând multe întrebări fără răspuns. Mi-am propus astfel, sa abordez aceasta problemă, cu convingerea și speranța că dacă voi ajunge la un rezultat va fi foarte bine, daca nu, nu are de ce să-mi fie rușine", mărturisește autorul.

Conform teoriei acreționiste, cea mai populară explicație actuală a formării Sistemului Solar, steaua noastră centrală a apărut în urma procesului de concentrare gravitațională a unui nor gazos. În jurul stelei nou-născute ar fi rămas un disc de materie în care s-ar fi condensat primii bulgări - protoplanetele. Ioniță susține însă că uriașul câmp gravitațional al Soarelui ar fi trebuit să curețe toate resturile pe o rază de 2-3 ani lumină. Mai mult, spune el, ecliptica și în general orbitele planetelor nu se află în planul ecuatorului solar, deci nu poate fi vorba de rămășițe ale unei concentrări inițiale de masă. În spațiile reci și rarefiate ale sistemului solar exterior nu ar trebui să întâlnim nici o dinamică atât de bogată, și totuși găsim că planetele gigant Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun prezintă perioade de rotație nefirești de mici, de doar câteva ore, sateliți dispuși în plan ecuatorial, probabil ejectați din planeta-mamă în urma unor fenomene de mare energie, în vreme ce momentul inerțial al centrului de sistem (Soarelui) pare de-a dreptul neglijabil. În plus, teoriile clasice ale genezei lunare prezintă multe incertitudini, pe care noua teorie propusă de către dumnealui le-ar soluționa.

Iată pe scurt cronologia Sistemului Solar în viziunea alternativă a lui Nicolae Ioniță, pe care eu am denumit-o ipoteza Teluros. Ilustrațiile însoțitoare, care aparțin unor posibili astronomi de mâine, au fost preluate de pe pagina Olympicosmopoetriadei pentru Juniori, proiect realizat de Andrei Dorian Gheorghe.

Nașterea Soarelui
In urma cu 4,5 miliarde de ani, a inceput procesul de formare al Soarelui dintr-o nebuloasa gazoasa, in jurul unui centru de masa si gravitational.Acest fenomen a durat cca 300 milioane de ani, timp în care proto-steaua a acționat ca un adevărat creuzet pentru combinarea diverselor elemente chimice.
 
Magia gravitovortexului, nașterea lui Teluros
Acum 4,2 miliarde de ani, în momentul crearii conditiilor de amorsare a reactiilor termonucleare (fuziune a hidrogenului), în Soare s-a produs un dezechilibru - o suprapresiune. Uriasa energie potentiala din nucleu a fost transformata brusc in energie cinetica. Masa ejectată a strapuns bariera gravitationala a Soarelui tocmai sub un unghi de 7 grade fata de planul Ecuatorului solar, planul viitoarei ecliptici. Undeva acolo s-a format, după cateva zeci de ani, un elipsoid de rotatie (pe care Ioniță îl denumește Teluros) și centura de asteroizi pe care azi o întâlnim între Marte și Jupiter. Acest sistem solar primar se deosebea încă fundamental de cel de azi, apariția lui datorându-se fenomenului de gravitovortex.
Decăderea lui Teluros
Bulgărele de materie denumit Teluros s-a satelizat în cele din urmă pe o orbită situată în apropierea celei actuale a lui Marte. El însuma toată masa actualelor planete telurice (Mercur, Venus, Pământ, Marte) și a Lunii, trecând prin importante transformări interne și externe în următorii 600 de milioane de ani. Impacturile repetate cu asteroizi i-au modificat viteza de revoluție pe orbită, drept urmare Teluros a început să se prăbușească treptat spre Soare într-o spirală din ce în ce mai strânsă.
 
Nașterea planetelor telurice
Impactul dintre Teluros și Soare a fost unul de proporții. El s-a produs tangențial, până la o adâncime solară de circa 1.000 km. Teluros a fost spart în cinci fragmente mai mari și sute de alte mai mici. Masa lui aferentă componentei pozitive de rotație a fost azvârlită mai departe, formând planeta Marte, Pământul și Luna. Restul masei a suferit un ricoșet și s-a rupt în două fragmente, Mercur și Venus, care s-au satelizat pe orbite mai joase datorită componentei negative a vitezei de spin, explicându-se astfel rotația înceată, respectiv retrogradă a acestora.

Nașterea planetelor gazoase
Prăbușirea lui Teluros în Soare a rupt echilibrul local dintre gravitație și presiune, soldându-se cu apariția unui ajutaj reactiv relativ îngust pe stea (o incizie în Soare) prin care plasma solară compusă îndeosebi din hidrogen și heliu a fost accelerată succesiv până la pozițiile planetelor gigant actuale. Acum 3,6 miliarde de ani, materia solară expulzată a dat naștere planetelor Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun, dar dincolo de acestea jetul de plasmă și-a micșorat secțiunea prin fenomenul de izostazie și nu a mai format planete; în schimb el s-a fragmentat și a produs Norul lui Oort, acel depozit de comete cu perioadă lungă.
 
Hidros și Codois
Apa H2O, clorura de sodiu NaCl, azotul atmosferic N2, aflat si sub forma de amoniac NH3, precum si in procente foarte mici CaO, si ionii metalici, care au format ulterior nodulii ce s-au depus in timp pe fundul oceanelor, au apartinut unui singur corp cosmic cu diametrul de 1300km, ce a izbit Terra in Precambrian. Pentru acesta, dl. Ioniță propune numele Hidros. Coliziunea a produs numeroase transformări fizice și chimice la nivelul suprafeței terestre și atmosferei, imprimând până și mișcarea de precesie planetei noastre. O coliziune similară a cunoscut și planeta Venus. Suprafața acestei planete a fost lovită de o sferă de CO2, botezată Codois, aflată pe orbită parabolică. Rezultatul? Volumul uriaș de dioxid de carbon prezent și azi în atmosfera lui Venus, alături de temperaturile constant ridicate ce macină această planetă.

"Efectuarea de experiențe în laboratoare, la scară mică, a impactului lui Teluros cu suprafața Soarelui nu este posibilă, datorită vitezelor și energiilor uriașe, implicate la scară cosmică. În schimb, sunt convins că simularea pe calculatoare puternice, a acestei mari catastrofe cosmice, prin cooptarea unor fizicieni, matematicieni și informaticieni, va putea proba cu prisosință că așa s-a format sistemul Planetar", susține autorul noii teorii.

Deși tind sa fiu de acord cu ipoteza ejectării de masă solară sub forma unei proto-planete, cu originea externă a materiei organice de pe Pământ sau macar a apei, cu explicația vitezei mari de rotație a planetelor gazoase, înțeleg că invocarea unor corpuri exotice din trecutul îndepărtat (precum Hidros, Codois, etc.) menite să explice diverse discrepanțe actuale nu face decât să mute merele în alt coș și să reducă însăși probabilitatea petrecerii evenimentelor așa cum autorul le descrie.

Cum se împacă teoria domnului Niculae Ioniță cu dispunerea geometrică a corpurilor in sistemul solar, cu distanțe interplanetare ce urmează o lege exponențială? Va fi confirmată ipoteza conaționalului nostru de către o eventuală modelare matematică a evenimentelor descrise? Și de unde proveneau Hidros și Codois, acei vechi mesageri ai vieții? Oameni de știință din diferite domenii sunt chemați să ofere răspunsuri.

Lucrarea "Formarea sistemului planetar", înregstrată la  O.R.D.A. cu  Nr. 3031/29.03.2012, poate fi citită mai jos.

Date de contact pentru dl.  Niculae Ioniță: 0743 018 046 , inulucov@yahoo.com
Formarea Sistemului Planetar

Un comentariu:

  1. Dr. Harry Minti24 august 2012, 21:48

    Legat de ipoteza Teluros, vreau sa va spun ca deja astronomia profesionista a ajuns la cateva recunoasteri de baza, obtinute in urma celor 400 de ani de observare a cosmosului, de la Galilei incoace, prin instrumente tot mai precise.

    1 - Din toate stelele observate si studiate, jumatate sunt sisteme de stele binare si
    jumatate stele singulare înconjurate de sisteme planetare. O stea care nu a reusit sa se intovaraseasca cu o alta stea si sa formeze un sistem binar, a colectat dimprejurul ei, dupa ce s-a format din hidrogenul interstelar, cum spune și autorul ipotezei Teluros, ramasite lasate de dezintegrarea gigantelor si exploziilor de supernova, stele ajunse deja la finalul evoluției lor au format si elemente mai grele. Soarele nostru, este o stea tanara, care in acest stadiu nu poate avea alta compozitie, decat hidrogen si heliu, acesta din urma rezultat prin reactia termonucleara amintita. Este vorba de o stea din Secventa Principala, adica perioada majoritara din viata unei stele, in care are loc reactia proton-proton.

    2 - In sistemul solar steaua centrala este formata doar din hidrogen si heliu, iar celelalte planete din mai toate elementele tabloul lui Mendeleev

    3 - Moleculele organice simple se gasesc peste tot in univers. Intre-un sistem planetar de felul celui solar, Soarele care are o productie de energie constanta, pe o durata de cca 10 miliarde de ani, prin fuziunea hidrogenului si formarea heliului, a prilejuit formarea moleculelor organice complexe, in decurs de 5 miliarde de ani, dotate cu gene ca si perpetuarea vietii, pana la nivelul lui Homo Sapiens.

    4 – Asa cum Soarele se invarte in jurul galaxiei si corpurile care l-au insotit la formare au preluat sensul mișcării de revolutie si rotatie in jurul lor in acelasi sens. Cele cateva exceptii nu sunt majoritare ci statistice.

    5 – Este posibil ca asteroizii care au toate compozitiile de elemente posibile sa fi facut parte dintr-un corp comun care apucase deja, ca si celelalte planete ale sistemului solar sa-si organizeze densitatea in mod gradat de la centru la suprafata, conform legii hidrostatice care comanda un corp in rotatie. Actiunea gravitationala a Soarelui si Lunii este responsabila de deriva continentelor si mișcarea placilor continentale, urmata de eruptii vulcanice si cutremure. Pentru ca eruptiile vulcanice aduc mase mai dense si depunerile sedimentare sunt mai putin dense, tendinta este ca sa se produca o reanjare dupa densitate. La fel deosebirea de compozitie a planetelor depinde de depărtarea fata de Soare. Cu cat sunt mai aproape sunt constituite din elemente mai grele si cu cat sunt mai departate, din elemente mai ușoare. La fel si interiorul planetelor: mai dense la interior si mai putin dense la suprafata.

    6 – Oxigenul de pe Pământ s-a inmultit după apariția bacterilor fotosintetice, cand a ajuns de la mai putin de un procent la 20%, asa numitul holocaust al oxigenului, in urma cu 2,5 miliarde de ani. Aceasta a constituit baza aparitiei Imperiului Plantelor si evolutia ulterioara a mamiferelor si omului. Pamantul a ocupat un loc preferential ca departare fata de Soare si a beneficiat de apa lichida. Numai in supa primordiala de la suprafata Pamantului s-a putut forma viata.

    Este salutar ca exista oameni care citesc atat de mult. Este o conditie neaparat necesara de a dispune de munca cinstita a inaintasilor nostri. Vorba lui Newton: am vazut mai departe pentru ca m-am ridicat pe umerii unor uriasi. Autorul ipotezei Teluros dispune de multe lucruri valoroase in investigatia sa.

    Daca mai aveti intrebari va stau la dispozitie cu cele citite de mine in ultimul timp, cu intentia de a ramane si eu la curent cu dezvoltarea astrofizicii si revolutia cosmologiei.

    Sa fim sanatosi si voiosi.

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...