Armonii planetare

"Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede..."

Antoine de Saint Exupery, "Micul Prinț"

De mii de ani persistă ideea unei ordonări matematice în alcătuirea sistemului nostru solar. Pitagora, Platon, Kepler... cu toții credeau în existența unei armonii planetare guvernată de legi matematice și relații geometrice precise. O străveche muzică a sferelor care a fost între timp dată uitării, fiindu-ne tăinuită de zgomotul existenței cotidiene cenușii. Vă propun în continuare o scurtă incursiune în subiectul armoniilor planetare.



Germanul Helmut Warm este autorul unei cărți de 400 de pagini pe acest subiect, intitulată Die Signatur de Sphären, tradusă și în limba engleză sub titlul Signature of the Celestial Spheres (Amprenta sferelor celeste). Volumul dezvăluie o perspectivă asupra astronomiei diferită de cea clasică întâlnită în cărțile de specialitate, dar bazată pe aceleași cifre și date exacte.

Sunt sigur ca v-ați întrebat dacă, dincolo de haos, asteroizi, coliziuni și gravitație poate exista vreun scop precis în dispunerea și configurația planetelor întâlnite în sistemul nostru solar? La urma urmei, putem vorbi despre "sens" sau "menire" în cazul unor bulgări de materie, cum sunt planetele?

Folosind un software de concepție proprie, Warm evidențiază grafic o compoziție armonică la scară cosmică, bazată pe niște legi care depășesc, parcă, sfera materialului. Punând în corespondență poziția a două sau mai multe planete în decursul timpului, programul germanului ne dezvăluie modele cosmice complexe.

 

Urmare a rezonanței lor orbitale, Venus și Pământ formează la fiecare conjuncție colțurile unei pentagrame, pe care o definitivează la fiecare 8 ani. Este vorba de același Venus pe care îl vedem acum ca Luceafăr de Seară, sau Stea a lui Lucifer. Îngerul decăzut, Belzebut, e desigur demonul legat în diverse ritualuri de această stea în cinci colțuri. Să fie vorba de o întâmplare sau de răsunetul unor realități demult petrecute?

Dansul planetar îl cuprinde și pe Marte. Căci dacă marcăm poziția Planetei Roșii pe orbită la fiecare 8 ani, adică la fiecare pentagramă realizată între Venus și Pământ, obținem un patrulater. Raportul lor asociat este deci 4:5.

O altă animație surprinde dansul lui Jupiter cu planeta Uranus, pe ritmuri marțiene. La fiecare conjuncție sau apropiere maximă dintre Marte și Jupiter, programul generează o linie de legătură cu Uranus. Cu cât de depărtăm de Soare, cu atât mișcarea planetelor devine mai anevoioasă și intervalul de timp necesar pentru ca modelul să ni se dezvăluie crește. După câteva mii de ani, vedem cum cei doi giganți cosmici formează un model care, cu timpul, pare că dă naștere la rândul său unei alte structuri geometrice. Și iată că în acel viitor îndepărtat regăsim de fapt tocmai modelul cosmic inițial generat de planetele Venus și Pământ, deși cele două nu mai joacă niciun rol în cazul de față !

Dincolo de legile fizicii sau ale arbitrariului, scopul unei flori, fie ea și cosmică, stă în frumusețea sa...