15 mai 2012

Între întuneric și lumină: o interpretare astro-teologică a bibliei

"Oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăște lumina și nu vine la lumină, ca sa nu i se vădească faptele." (Ioan 3: 19,20)
Un asfințit în Apuseni
Încă de la începutul lumii omul s-a temut de întuneric. Viața lui fiind o permanentă luptă pentru supraviețurie într-un mediu ostil, plin de prădători ce foloseau avantajul nopții pentru a-l ucide, omul primitiv ajunge treptat să asocieze întunericul cu moartea. Noaptea era și decorul potrivit pentru faptele josnice ale semenilor săi.

Cand închizi ochii, se lasă întunericul. Moartea poposește în vizită chiar și în universul vegetal, cu regularitate, la fiecare venire a iernii, cand totul încremenește. Pentru strămoși, frica și frigul însoțeau nopțile din ce în ce mai lungi și mai întunecate. Universul lor familiar trecea prin schimbări majore, învaluite în mister. Copacii mureau frunză cu frunză, vegetația se stingea deodată cu Soarele, al cărui parcus tot mai sudic pe firmament părea de neoprit. Pentru latitudinile boreale, astrul dătător de viață avea chiar să dispară parțial ori cu totul sub orizontul înghețat pentru o bună bucată de vreme: o noapte tot mai flămândă se pregătea să înghită Soarele...

Lupul negru vrea să o mănânce pe Scufița-roșie, o alegorie solară a popoarelor nordice
Ce însemnau toate aceste lucruri? Care era sensul atâtor suferințe, menirea unor vieți atât de fragile? În acest context natural dificil și în lipsa unor răspunsuri din afară, omul începe să se interiorizeze. El îl caută pentru prima data pe Dumnezeu și îl găsește în persoana Soarelui, cel mai bun prieten al său. Soarele îl încălzește, îi luminează calea și îl ferește de primejdii. Dar la urma urmei cerurile vorbesc doar "slava lui Dumnezeu" (Psalmi 19:1), și astrul solar e abia un exponent al esenței divine, al unui creator ceresc universal, nevăzut.
"Dumnezeul nostru este un foc mistuitor." (Evrei 12:29)
Soarele era fiul lui Dumnezeu pe care în cele din urmă omul izbutește să-l aducă pe Pământ (sau cel puțin sânge din sângele său), sub forma focului, cu scop atât practic cât și ritual. Simbolistica lumânării aprinse pe patul de moarte, a "ultimei lumini" constituie un exemplu grăitor în acest sens. Toate sufletele bune merg înapoi la El odată ce se sting aici, pentru a reîntregi lumina acolo sus, în ceruri. Sacrificiul Soarelui se produce anual: din momentul solstițiului de vară, o parte tot mai mare din energia acestui luminător se va scurge "în grâne, în vin și în oameni". El își dă viața pentru ca noi să supraviețuim, și jertfa sa e una total dezinteresata! Caci nu contează dacă ești sărac sau bogat, tânăr sau bătrân, lumina lui te va salva deopotrivă. Tocmai aici regăsim dumnezeirea: o iubire necondiționată cum abia în sferele superioare, planetare, găsești.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică." (Ioan 3:16)
Dacă ar fi să ne luăm după Jordan Maxwell, Biblia promite eternitate nu individului, ci proceselor biologice în ansamblul lor. Maxwell identifică viața veșnică din versetele scripturii cu ciclul reproductiv al animalelor și plantelor, mânat de Soare.

La sfârșitul fiecarei zile, fiul lui Dumnezeu pleacă spre moarte purtându-și coroana solară de spini. În acest scenariu astro-teologic profeția cerească a unei noi veniri va fi negreșit respectată cel târziu în zorii următorului răsărit.   
"Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin." (Apocalipsa lui Ioan, 1:7)
Soarele și coroana de spini

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...