Tarot și astrologie: o celebrare a misterului zodiacal (II)

Luna, cartea nr. 18 din tarotul Rider-Waite. Detaliu.

"Simbolismul este un vechi limbaj catalizator universal care relevă complicate precepte şi credinţe, împărtăşind informaţii şi stârnind emoţii mai puternice decât un întreg dosar. Este într-adevăr o formă internaţională de comunicare ce depăşeşte barierele de limbă, istorie, naţionalitate, cultură şi religie."

Clare Gibson, Semne şi simboluri

Astrologia privită în sens larg este teoria analogiilor dintre fenomenele macrocosmice şi cele terestre. În articolele precedente am studiat legătura dintre tarot şi călătoria eroului ca expresie mitologică a evoluţiei Soarelui pe bolta cerească. Astăzi revenim cu un deziderat ceva mai palpabil: vom trece în revistă aştri cereşti întâlniţi în reprezentările cărţilor Rider-Waite, poate cel mai popular set de tarot, comentând totodată semnificaţia lor.

Pentru aceasta ne vom folosi de următoarele surse bibliografice:

- Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri

- Ruth Ann & Wald Amberstone, The Secret Language of Tarot

- Clare Gibson, Semne şi simboluri

- Hajo Banzhaf, Tarot şi călătoria eroului

Am lăsat deoparte Pictorial Key to the Tarot, opera lămuritoare a lui Arthur Edward Waite,  părintele setului de cărţi, deoarece o consider mai greu accesibilă (cel puţin pentru un începător).

1. Soarele

Dintre toate fenomenele cereşti, cel al Soarelui ocupă primul loc. Succesiunea cărţilor ce formează grupul Marilor Arcane am interpretat-o aşadar, din punct de vedere astronomic, prin momentele cheie corespunzătoare traseului solar zilnic: amurg, răsărit, culminaţie, apus, crepuscul. Această legătură dintre eroul din poveste şi astrul zilei, dintre călătoria omenească şi cea solară, reiese încă din cartea de prezentare a Nebunului. Vedem cum Soarele îi străluceşte tânărului erou drumeţ din spate. Aici ar mai fi de amintit iluzia optică care face ca Soarele să se deplaseze întotdeauna împreună şi alături de observator, destinul lor apărând astfel inexorabil legat. Fenomenul optic, discutat pe larg inclusiv de Virgil Scurtu în cartea Humbug la pag. 69-70, se întâmplă datorită marii depărtări la care se plasează aştri pe cer.  

În continuare, Soarele apare în Îndrăgostiţii, o carte asociată unui punct de răspântie pe care eu am atribuit-o momentului de răsărit. Natura decizională al cărţii (de a răsări sau nu) îi conferă Soarelui vizibile calităţi omeneşti.

Dacă nu punem la socoteală aura Spânzuratului, ce aminteşte de un Soare în coborâre, următoarea întâlnire cu astrul zilei se petrece în cartea Moartea. Această carte redă un apus în timp ce un schelet călare (Întunericul) intră în scenă din partea opusă. În lipsa unor repere cardinale clare putem vorbi însă la fel de bine despre un răsărit. Aici semnificaţia Soarelui este următoarea: în funcţie de perspectiva noastră, orice moment poate reprezenta atât un început, cât şi un sfârşit. 

Cartea 19, care poartă semnificaţia de fericire şi succes, îi este dedicată Soarelui în întregime. Remarcăm şi planta solară specifică din fundal (floarea-soarelui). Soarele mai decorează cartea Cumpătarea şi apare transfigurat în cartea Luna, despre care vom vorbi mai jos (o posibilă eclipsă?).

 

2. Luna

În vreme ce Soarele era privit ca manifestarea puterii masculine supreme, Luna a fost considerată cel mai adesea un element feminin, în primul rând pentru că ea primeşte lumina în mod pasiv. În lumina ei indirectă putem recunoaşte lucrurile nu la fel de precis ca la lumina Soarelui, dar ea permite surprinderea unor detalii care pier odată cu venirea dimineţii, amănunte ce se sustrag în mod normal conştiinţei solare.  Mai trebuie spus că prezenţa ei schimbătoare pe cer a contribuit probabil la înfiriparea ideii de moarte şi renaştere în mintea omului de demult: chiar şi azi, dincolo de filele din calendar, Luna ne marchează scurgerea vieţii.

În cartea cu numărul 2 întâlnim Luna sub mai multe aspecte. Odată, sub forma secerii lunare aflate la picioarele misterioasei întruchipări feminine a Marii Preotese. Legat de aceasta trebuie spus că în iconografia creştină Maria Fecioara Maica Domnului stă deseori aşezată pe cornul lunii, imagine ce poate fi pusă în legătură cu versetul 12:1 din Apocalipsa lui Ioan. În funcţie de forma de tarot întrebuinţată, cartea reprezintă fie o preoteasă (Waite) fie o papesă (Marsilia), iar această conexiune religioasă, pusă pe seama crucii de la piept, poate fi explicată şi prin elementul lunar. Căci pentru teologul Origene, de pildă, Luna cea primitoare de lumină era un simbol al bisericii care primeşte şi dă apoi mai departe sfinţenie credincioşilor. Coroana purtată de preoteasă reprezintă de fapt un colaj de trei faze lunare (seceră în creştere, plină, seceră în descreştere), corespunzătoare triadei sub care elementul feminin se manifestă în lume: ca fetişcană, mamă sau femeie bătrână.

Elementul lunar e prezent în cartea cu numărul şapte (Carul sau Faetonul) unde secerile crescătoare şi descrescătoare se constituie în părţi ale armurii eroului. Ideea de echilibru şi balans transpare şi din grimasa măştilor ce formează apărătorile pentru umeri: una exprimă supărare, cealalta fericire.

Un om abătut urcă dealul stâncos ajutându-se de un toiag, în vreme ce Luna Plină în scădere, înzestrată cu trăsături omeneşti, îl urmăreşte la fiecare pas. Aceasta este figura gândită de Waite pentru cartea 8 de cupă, una din Micile Arcane. Semnificaţia este următoarea: viaţa noastră se compune din etape care vin şi trec odată cu timpul, asemănătoare fazelor lunare, iar omul trebuie să permită trecutului să alunece înapoi pentru a face loc viitorului.

În opinia mea, cartea Luna redă de fapt o eclipsă de Soare: vedem cum trecerea siluetei lunare peste aura solară produce agitaţie printre animale. De altfel numărul asociat cărţii (18) coincide cu ciclul saros din astronomie, perioada de timp socotită în ani după care o eclipsă se repetă în condiţii identice. Cartea reprezintă întâlnirea dintre inconştient şi conştient şi în mod tradiţional semnalează un pericol, un test. Această interpretare corespunde unui fenomen cosmic de eclipsare, perceput dintotdeauna ca aducător de nenorociri.

3. Stelele

Stelele luminează noaptea bolta cerească. Prin faptul că nu se abat de la drumul lor în jurul Axei Lumii, ele devin simboluri ale ordinii cosmice. Stelele sunt mesageri care se arată doar celor aleşi: ştim că naşterea biblică a lui Isus a fost prefigurată de apariţia unei stele noi la răsărit. În unele mitologii stelele sunt percepute ca fiind morţii care au fost primiţi în cer. Oricum ar fi, ele sunt expresia celor mai înalte năzuinţe ale noastre, poate pentru că aparţin unui univers intangibil. Mai trebuie făcută o distincţie între stele fixe şi planete, ultimele fiind corpuri luminoase care urmează propriul lor drum pe firmament.

Carul/Faetonul este o carte încărcată în simboluri cosmice, care ilustrează bine această diferenţiere. Din universul planetelor, pe lângă apărătorile cu aspect lunar, mai recunoaştem şi Luceafărul (strălucirea dominantă a planetei Venus) care decorează coroana eroului, în vreme ce în spatele său găsim fundalul stelar general pictat pe un voal albastru. Cercul Zodiacal este reprezentat prin cingătoarea eroului.

Cartea cu numărul 17 se dedică Stelei în întregime. Ea simbolizează în primul rând speranţa. Era cartea preferată a lui Hajo Banzhaf, care a remarcat şi o anumită asemănare între figura geometrică alcătuită din stelele albe şi constelaţia Corona Borealis (sau Coroana Nordului).