Gnomonul de la Saint-Sulpice

Biserica Saint-Sulpice, Paris

Saint-Sulpice este o biserică romano-catolică pariziană cu totul aparte pe care vă recomand să o vizitați. În primul rând, coloanele fațadei principale duc cu gândul mai mult la un vechi templu păgân decât la un loc de cult creștin. În al doilea rând, edificiul adăpostește un remarcabil instrument astronomic de mari dimensiuni folosit în trecut la stabilirea echinocțiului pascal și nu numai. Este vorba despre așa-zisul gnomon de la Saint-Sulpice, care se referă de fapt la ansamblul liniei meridiane ce traverseză pardoseala transeptului de la sud la nord.

Linia meridiană din Saint-Sulpice

O fereastră sudică prezintă în partea dreaptă două mici orificii prin care pătrunde lumina soarelui, formând imagini luminoase circulare pe podea în jurul amiezii, care la Paris are loc la 13:50 timp solar mediu de vară.

La puțin timp după trecerea soarelui la meridian

În funcție de pozițiile lor relativ la linie, petele luminoase sunt folosite la citirea diferitelor informații astronomice pe care piesa le dezvăluie cunoscătorilor și care se referă la timpul solar al amiezii, la calendarul solar al anotimpurilor și la ciclul orbital al Pământului.

Fereastra și orificiile circulare (ochiurile gnomonului) prin care pătrunde lumina

Linia propriu-zisă constră dintr-o inserție de cupru dispusă în pardoseală în mod precis în planul meridianului. Capătul său sudic se termină într-o placă pătratică.

Placa pătratică din capătul sudic al liniei

Linia continuă spre peretele nordic unde trece în plan vertical sub forma unui obelisc alb din marmură înalt de aproape 11 metri și în cele din urmă ia sfârșit o dată cu reprezentarea sferică solară din vârful său.

Obeliscul din capătul nordic al liniei

La baza obeliscului se pot discerne câteva figuri și înscrisuri în limba latină și în franceză, deși unele porțiuni prezintă urme de îndepărtare cu dalta. 

Textul de la baza obeliscului

Pe peretele din dreapta, o traducere a textului întregit aruncă lumină asupra acestui act de vandalism. Se pare că toate cuvintele care aminteau de regalitate au fost răzuite odată cu Revoluția Franceză de la sfârștiul secolului al XVIII-lea. Aceeași soartă au avut-o și cele două pictograme de zodii (Scorpionul și Peștii, înscrise într-un cerc, respectiv un hexagon încrucișat cu secera lunară), care demarcau în mod evident poziția proiecției discului solar în lunile octombrie/noiembrie, respectiv februarie/martie. De ce s-ar fi ostenit republicanii să le șteargă și pe acestea? Nu am găsit încă un răspuns... Mai sus pe obelisc în stânga și în dreapta liniei se mai pot observa încă pictogramele zodiilor Săgetător, respectiv Vărsător și aproape de vârf, tocmai pe linie, dar cu mult mai vag Capricornul.  

Panou cu textul întregit de la baza obeliscului și traducerea lui

Panoul ne informează că linia meridiană a fost construită în 1743 sub îndrumarea astronomului Pierre-Charles Le Monnier (1715-1799) cu scopul de a măsura etapele ciclului solar anual și în special data echinocțiului pascal. După cum știți, Paştele este fixat din punct de vedere astronomic prin influenţa a doi factori: fazele Lunii şi calendarul civil de esenţă solară. Data sărbătorii variază de la un an la altul şi încă din cele mai vechi timpuri trebuia cunoscută în avans pentru a permite o pregătire adecvată a clerului şi enoriaşilor. Conciliul de la Niceea din 325 a încercat uniformizarea datei Paştelui în cadrul diferitelor grupări creştine după urmatoarea regulă: "ziua de Paşte va fi în prima duminică după prima Lună Plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară (observat la 21 martie)". Din nefericire, calendarul iulian folosit atunci avea o problemă: era mai lung decât anul astronomic cu 11 minute. La sfârșitul secolului al XVI-lea se acumulase o discrepanță semnificativă între calendar și mersul soarelui, iar echinocțiul vernal se producea cu câteva zile înainte de data de 21 martie.  Pentru a putea îndrepta calendarul, era necesar să se stabilească cu precizie când are loc echinocțiul. Aceasta s-a făcut la Bologna printr-o linie meridiană similară celei de la Saint-Sulpice. Trebuie însă spus că informațiile astronomice furnizate de liniile meridiane nu au contribuit niciodată la stabilirea directă a datei Paștelui deoarece tabelele pascale bisericești alcătuite în avans pe mai mulți ani operau cu noțiunea unei luni medii teoretice (așa-numita lună ecleziastică), adică fazele lunii se abăteau de la ciclul astronomic observat cu 1-2 zile. Deci, în această privință linia meridiană de la Saint-Suplice putea (și încă poate!) semnala momentul astronomic al echinocțiului vernal (implicit și pe cel autumnal), dar nu avea cum să îndeplinească rolul de calendar pascal. O inserție eliptică din cupru la baza balustrăzii corului marchează în pardoseală locul pe care proiecția discului solar îl ocupă la echinocții.

Marcatorul de echinocțiu aflat în spatele balustrăzii corului

Revenind la placa pătratică din capătul sudic al liniei găsim următorul text: Solstitium Aestivum Anni MDCCXLV - Pro Nutatione Axios Terren Obliquitate Eclipticae, adică Solstițiul de vară MDCCXLV - Pentru nutația (adică oscilarea) axei terestre și a oblicității eclipticii . Această inscripție trădează o altă funcțiune a ansamblului, aceea de determinare a variației oblicității eclipticii, adică modificarea în timp a unghiului de înclinare a axei terestre care în prezent atinge 23,44 grade. Pătratul marchează locul în care s-a aflat proiecția discului solar la amiaza zilei solstițiului de vară din anul 1745. Apoi, între 1745 și 1791 Le Monnier a observat evoluția poziției discului luminos la fiecare solstițiu de vară, constatând o mică deplasare spre centru pe care a pus-o pe seama diminuării oblicității eclipticii cu 45 de secunde pe secol (cifra actuală este de aproximativ 47 secunde pe secol). Gnomonul din Saint-Suplice a permis și observarea directă a periheliului, adică a datei în care Pământul se apropie cel mai mult pe orbita sa eliptică de soare. Astfel, s-a găsit că imaginea discului solar pe obelisc este maximă în jurul datei de 3 ianuarie, ceea ce corespunde cu realitatea astronomică. Toate aceste studii au fost posibile abia datorită dimensiunii mari a ansamblului, prin care o variație minimă în diametrul aparent al soarelui capătă valențe măsurabile chiar și în lipsa unor instrumente optice speciale dedicate acestui scop.