La sfârșitul secolului al XVIII-lea, trăia în Sicilia un preot cu preocupări într-ale astronomiei. Numele său era Giuseppe Piazzi, iar descoperirea unei steluțe ciudate de Anul Nou 1801 avea să-l facă celebru.
La observatorul astronomic din Palermo, al cărui părinte fondator era, Piazzi își petrecuse ultimii 10 ani cu întocmirea unui fel de Pagini Aurii a cerului înstelat - un catalog stelar, care să permită identificarea cu mai mare precizie a stelelor vizibile prin telescoapele vremii. Pentru aceasta, efectuase observații telescopice sistematice a fiecărei părticele de boltă cerească, măsurând separația unghiulară între stele și comparându-le poziția cu cea notată în cataloage deja întocmite de către alți pasionați - cred că italianul se plictisea groaznic!
Mai jos găsiți o pagină dintr-un asemenea catalog stelar. El a fost întocmit de Friedrich Wilhelm Argelander, un fel de Piazzi german, în secolul al XVIII-lea. Fiecare constelație era luată la rând și puricată (în pagina reprodusă găsim constelația Coroana Nordică sau Corona Borealis). Stelele sunt catalogate conform celor mai răspândite sisteme de codificare ale vremii - cu litere grecești în cazul codificării Bayer (coloana 2), respectiv, cu cifre arabe în cazul codificării Flamsteed (coloana 3). Vedem și codificarea făcută de Piazzi (coloana 1). Poziția stelelor de pe cer este notată în coordonate de ascensie dreaptă și declinație (un fel de longitudine și latitudine cerească), alături de magnitudinea lor aparentă (gradul de strălucire).
Revenim pe plaiuri Siciliene. În seara primei zile a anului 1801, în jurul orei 8, privind cerul prin telescop, Piazzi se oprește asupra unei steluțe de magnitudine 8 din "umărul" constelației Taurul. Întrucât nu o mai văzuse până atunci și nici nu o regăsește în cataloagele stelare aflate la dispoziția sa, Piazzi îi marchează poziția. După cum îi era obiceiul, el revine asupra obiectului seara următoare, când constată că steluța "migrase" către vest cu 4 minute de arc. O distanță care ar echivala cu diametrul aparent al unei monede de 10 bani privită de la 17 metri depărtare. Observații ulterioare îi arată că migrația respectivă se continuă seară de seară, până pe 12 ianuarie când steluța se oprește și își inversează cursul, luând-o către est.
Ce putea fi misterioasa apariție ? Piazzi știa că o stea, raportată la fundalul stelar, adică la constelații, nu-și schimbă poziția pe cer, decât la intervale de timp foarte mari. Pe 11 februarie, obiectul este pierdut în lumina amurgului, iar încercările de a-l regăsi sunt sortite eșecului. Ce fusese misterioasa apariție?
Existau două bănuieli: fie era vorba de o cometă nouă, fie de o planetă nouă. Nici Piazzi și nici colegii săi nu văzuseră vreun înveliș nebulos, ceea ce infirma oarecum ipoteza unei comete. Și totuși! Nici planetă nu părea să fie, pentru că-și păstra caracterul punctiform în telescop (amintim aici că printr-un telescop planetele se văd sub formă de "discuri", și nu ca puncte luminoase).
La sfârșitul anului, Carl Friedrich Gauss, un tânăr matematician de doar 24 de ani își propune să calculeze orbita misteriosului obiect pentru a înlesni regăsirea sa. Folosindu-se de cele doar 22 de poziții cerești consemnate de către Piazzi pe parcursul celor 40 de zile de vizibilitate ale obiectului, Gauss dezvoltă un sistem de 17 ecuații în 3 necunoscute, pe care îl rezolvă în doar câteva săptămâni printr-o metodă proprie (este vorba de "metoda eliminării complete" sau "Gauss-Jordan", învățată acum în liceu - țin minte că mă aducea la disperare!). Odată orbita descrisă matematic, poziția obiectului putea fi aproximată pentru orice moment de timp trecut sau viitor, cu acuratețe destul de bună.
La 1 ianuarie 1802, la exact un an după descoperirea inițială, obiectul este regăsit cu telescopul în poziția prezisă de Gauss de către un conațional de-al său, un medic cu o pasiune pentru astronomie: Heinrich Wilhelm Matthäus Olbers. Pe 28 martie același Olbers descoperă o altă steluță cu aceleași caracteristici, de această dată în constelația Fecioara. În curând urmează o a treia. Și a patra. Și a... ei bine, ați prins ideea!
Existau două bănuieli: fie era vorba de o cometă nouă, fie de o planetă nouă. Nici Piazzi și nici colegii săi nu văzuseră vreun înveliș nebulos, ceea ce infirma oarecum ipoteza unei comete. Și totuși! Nici planetă nu părea să fie, pentru că-și păstra caracterul punctiform în telescop (amintim aici că printr-un telescop planetele se văd sub formă de "discuri", și nu ca puncte luminoase).
La sfârșitul anului, Carl Friedrich Gauss, un tânăr matematician de doar 24 de ani își propune să calculeze orbita misteriosului obiect pentru a înlesni regăsirea sa. Folosindu-se de cele doar 22 de poziții cerești consemnate de către Piazzi pe parcursul celor 40 de zile de vizibilitate ale obiectului, Gauss dezvoltă un sistem de 17 ecuații în 3 necunoscute, pe care îl rezolvă în doar câteva săptămâni printr-o metodă proprie (este vorba de "metoda eliminării complete" sau "Gauss-Jordan", învățată acum în liceu - țin minte că mă aducea la disperare!). Odată orbita descrisă matematic, poziția obiectului putea fi aproximată pentru orice moment de timp trecut sau viitor, cu acuratețe destul de bună.
La 1 ianuarie 1802, la exact un an după descoperirea inițială, obiectul este regăsit cu telescopul în poziția prezisă de Gauss de către un conațional de-al său, un medic cu o pasiune pentru astronomie: Heinrich Wilhelm Matthäus Olbers. Pe 28 martie același Olbers descoperă o altă steluță cu aceleași caracteristici, de această dată în constelația Fecioara. În curând urmează o a treia. Și a patra. Și a... ei bine, ați prins ideea!
Era vremea pentru o nouă clasă de obiecte astronomice. Și pentru că toate trebuiau să poarte un nume, li s-a zis asteroizi (adică "asemănător stelelor"). Această denumire a fost propusă cel mai probabil de către William Herschell, un muzician care descoperise planeta Uranus cu câțiva ani în urmă. Și trebuie să recunoaștem că "asteroid" sună mai plăcut urechii decât planetulă, planetling, sau planeretă.
Piazzi, un iubitor al poeziilor lui Virgiliu și Horațiu, își denumește steluța "Ceres", în cinstea protectoarei mitologice a Siciliei.
Astăzi știm că Ceres este cel mai mare corp din așa-zisa "centură de asteroizi", un cerc de "pietroaie cosmice" aflat între orbitele lui Marte și Jupiter. Ceres "promovează" la categoria de "planetă pitică" în 2006, urmare a unei rezoluții date de Uniunea Astronomică Internațională, un ONG cu diverse atribuții de reglementare în domeniul astronomiei.
Piazzi, un iubitor al poeziilor lui Virgiliu și Horațiu, își denumește steluța "Ceres", în cinstea protectoarei mitologice a Siciliei.
Astăzi știm că Ceres este cel mai mare corp din așa-zisa "centură de asteroizi", un cerc de "pietroaie cosmice" aflat între orbitele lui Marte și Jupiter. Ceres "promovează" la categoria de "planetă pitică" în 2006, urmare a unei rezoluții date de Uniunea Astronomică Internațională, un ONG cu diverse atribuții de reglementare în domeniul astronomiei.
Deși Ceres are un diametru de 950 km, adică cam cât distanța în zbor de la Cluj la Berlin, nu poate fi văzut decât prin binoclu sau telescop, unde se arată sub forma unui mic punct luminos, actualmente printre stelele constelației Balena (Cetus).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu