Stelele. Noţiuni populare de astronomie

După Poveşti astronomice, vă prezint astăzi încă o cărticică scrisă de către Victor Anestin, celebrul popularizator al ştiinţelor şi în special al astronomiei. Volumul "Stelele" a apărut în 1909, este format mic şi are 111 pagini. Întreprinderea editoare, Institutul de Arte Grafice și Editura Minerva, şi-a încetat activitatea după cel de-al Doilea Război Mondial, revenind în 1970 ca Editura Minerva. Cartea o puteţi accesa aici. 

Construiţi şi experimentaţi

Din cărticica scrisă de Elena şi Claudiu Vodă, apărută în 1969, aflăm tot felul de lucruri interesante. De pildă, cum să producem nori într-o sticlă... sau cum să construim un filtru de apă dintr-o lampă... sau cum să obţinem hidrogen din acid clorhidric şi tablă zincată. O parte din experimente se vor dovedi acum imposibile din pricina legislaţiei mai stricte, care interzice cumpărarea substanţelor chimice de către persoanele fizice. La celelalte, deseori explicaţiile se dovedesc a fi prea succinte pentru atingerea rezultatului dorit. De pildă, am încercat sa reproduc experimentul cu sfera de ulei suspendată între două straturi de lichid (spirt şi apă), cu scopul de a simula formarea unui inel planetar printr-o forţa centrifugă imprimată cu un ac. Însă, odată ce am turnat apa, uleiul s-a împrăştiat în zeci de bule pe care nu am reuşit nicicum să le mai adun într-un singur corp. Poate data viitoare! Scopul lucrării "Construiţi şi experimentaţi" este mai degrabă acela de stârni pasiunea pentru fizică şi chimie în rândul elevilor căci, la urma urmei, regimul comunist a avut totuşi cel puţin o parte bună: încuraja ştiinţa. M-a surprins plăcut în special capitolul al treilea, care tratează Astronomia şi Meteorologia. Cititorul află aici cum poate construi o lunetă din lentile "rămase de la alte instrumente optice stricate" (!), cum să confecţioneze un proiector de constelaţii dintr-o lanternă electrică sau cum să surprindă pe film de 35mm mişcarea stelelor în jurul lui Polaris. Dar poate cea mai frumoasă reţetă pentru mine - deoarece era total neaşteptată şi am găsit-o aici în premieră - se referă la construirea unui cadran solar orizontal circular care "va indica ora cu destulă precizie". Autorii nu intră în detaliile mai complicate din spatele construcţiei (cum ar fi abaterile datorate ecuaţiei timpului, sau faptul că nordul magnetic diferă de nordul geografic) şi folosesc o valoare arbitrară pentru unghiul de incidenţă al gnomonului cu suprafaţa cadranului, unghi care în mod normal ar trebui să fie egal cu latitudinea locului. Materialele necesare sunt o bucată de scândură sau de placaj, două cuişoare şi puţină vopsea. Iată cum trebuie procedat:

"Tăiaţi din scândură un disc cu diametrul de 30 cm. Acesta va fi cadranul ceasului solar. Partea care indică direcţia umbrei se numeşte gnomon şi o confecţionaţi tot din scândură, tăind un triunghi dreptunghic care să aibă una dintre catete lungă de 15 cm (cât raza cadranului). Printr-o linie trasă cu creionul însemnaţi un diametru pe cadran, împărţindu-l astfel în două. Deasupra unei jumătăţi a diametrului trasat (deci a unei raze) aşezaţi triunghiul de lemn, având grijă ca baza sa (partea care sprijină pe cadran) să fie latura de 15 cm lungime, iar cealaltă latură a unghiului drept să vină până la marginea exterioară a cadranului. Fixaţi-l cu două cuie. După aceasta vopsiţi instrumentul în două culori, de exemplu cadranul în galben, iar gnomonul în roşu. Folosiţi o vopsea bună, rezistentă la căldură şi la umezeală. Când vopseaua s-a uscat, aşezaţi cadranul în curte, într-un loc unde bate Soarele toată ziua. Îndreptaţi partea exterioară a gnomonului către nord. Când razele Soarelui vor cădea drept asupra gnomonului şi acesta nu va proiecta nicio umbră, va fi ora 12. Scrieţi deci pe cadran, sub gnomon, cifra 12. Serviţi-vă apoi de un ceasornic şi, din oră în oră, însemnaţi pe cadran câte o linie în dreptul vârfului umbrei, scriind cifrele corespunzătoare: 13, 14, 15 etc. La orele 6 şi 18 umbra va forma un unghi drept cu gnomonul, indicând direcţiile est şi vest. La jumătatea distanţelor care indică orele, bateţi câte o ţintă colorată, care să indice jumătăţile de oră. Despărţind printr-un semn distanţa dintre ţintă şi linia orei, obţineţi un reper şi pentru sfertul de oră."

Vechiul tun meridian de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.
Dincolo de gardul din stânga se află rămăşiţele vechiului ceas solar

În 2013 am aflat cu surprindere dintr-un articol foarte bine documentat despre existenţa la Bucureşti, în urmă cu mulţi ani, al unui ceas solar tip "tun meridian" care vestea localnicilor amiaza solară printr-o explozie controlată. Dispozitivul fusese amplasat pe bulevardul central din Dealul Mitropoliei, undeva lângă clopotniţă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unei legislaţii menite să reformeze şi să occidentalizeze Ţările Române: Regulamentul Organic. Tunul meridian făcea parte dintr-o categorie de cadrane solare relativ comună în Europa acelor vremuri. Din nefericire, din piesa de la Bucureşti nu se mai păstrează astăzi decât soclul de marmură, iar pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a caracteristicelor şi funcţiunii acestui instrument vom poposi cu gândul în Moldova, la Iaşi, unde se găseşte o piesă în mare măsură similară celei din capitală (o alta în stare mai precară am găsit-o la Muzeul Ceasului din Ploieşti). 

Cadran solar tip "tun meridian". Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Iaşi.

Fotografia de mai sus şi informaţiile următoare mi-au fost puse la dispoziţie prin amabilitatea doamnei Monica Nănescu, muzeograf la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii "Ştefan Procopiu" din Iaşi. Ceasul solar de aici face parte din categoria Tezaur. Are un diametru de 25 cm, datează din aprox. 1880 şi provine din Franţa. Este realizat din marmură, are formă circulară şi este prevăzut cu lupă şi tun din bronz cu explozie. Pe cadran se disting două puncte Est şi Vest, iar în jurul acestei rozete sunt trasate orele, cu cifre romane (XII, I, II, III…, în partea dreaptă, respectiv XI, X, IX…, în partea stângă). Piesa era orientată în așa manieră încât razele solare se concentrau în focarul lentilei, iar după câteva secunde se producea o explozie care marca, în acest fel, ora 12. Dar pentru a focaliza lumina era necesar ca lentila să fie îndreptată spre soare, adică suportul ei să fie reglat periodic pe înălţime, în funcţie de declinaţia solară şi, deci, în funcţie de sezon. Reamintim cititorului că altitudinea soarelui deasupra ecuatorului ceresc şi deci implicit deasupra orizontului local depinde de anotimp. Acest neajuns constructiv, dar şi răspândirea mijloacelor mecanice de măsurare a timpului au condus treptat la abandonarea practicii zgomotoase de a vesti miezul zilei prin bang violent.    

Domnul Virgil V. Scurtu mi-a trimis o copie după un articol apărut în 1969 care tratează subiectul tunului meridian din Bucureşti. A fost scris de astronomul amator Corneliu Filoti (o fotografie găsiţi aici, este cel din spatele oglinzii circulare) şi inclus într-o publicaţie multiplicată în numai câteva exemplare, pe care Filoti obişnuia să le trimită prietenilor. Redăm în continuare cititorilor noştri conţinutul acestui articol (inclusiv fotografiile de demult), considerându-l deosebit de important şi datorită referinţelor la alte cadrane solare vechi situate dincolo de Carpaţi.   

Ceasul solar din Bucureşti

          În calendarul de perete editat de Editura Politică pe anul 1969 găsim o informaţie care ne-a atras atenţia în mod deosebit. Se vorbeşte aici despre existenţa, cu mulţi ani în urmă, la Bucureşti, a unui ceas solar de o construcţie foarte ingenioasă. După indicaţiile date, nu mi-a fost greu să găsesc rămăşiţele acestuia.

          Pe dealul Mitropoliei, în parcul plin de verdeaţă şi flori, în apropierea clopotniţei de la intrarea principală ridicată de Constantin Brâncoveanu, se află un bloc de marmură albă de formă paralelipipedică, cu secţiunea pătrată cu latura de 58 cm şi înălţimea de 92 cm. Este soclul pe care, cu aproape 13 decenii în urmă, a fost instalat primul ceas solar din Bucureşti, cu ajutorul căruia străbunii noştri aflau zilnic ora exactă. Toate cele 4 feţe laterale ale soclului au sculptate, în chip de ramă, jerbe plantiforme, care ilustrează rodnicia pământurilor noastre. Pe trei din ele cele patru găuri existente astăzi ar putea arăta că la vremea lor aveau pe ele fixate câte o placă. O singură faţă pare a fi întreagă, aşa cum probabil a existat cu ani în urmă. Pe ea se află sculptat un vultur cu aripile întinse, ţinând în ghearele sale o carte pe care sunt scrise, cu literele vremilor trecute, cuvintele: "Romanilor, credinta si dragostea fie-va deviza si prin paza legilor si pastrarea drepturilor cistigate veti ajunge la fericirea voastra."

          Se pare că pe acest soclu era fixat un obelisc prismatic, pe care era zugrăvit cadranul solar. Alături, un sistem de lentile - aşa numitul "tun meridian" - concentra razele de Soare în aşa fel încât zilnic, când Soarele trecea la meridian, aprindea o cantitate oarecare de praf de puşcă, care dădea naştere la rândul ei unei puternice expozii, auzită dincolo de marginea oraşului din acea vreme.

          Documentele vremii consemnează că ideea instalării acestui ceas solar a fost preconizată de tinerii români care au studiat la Paris. Ei au văzut un asemenea mecanism în splendida grădină a castelului Luxemburg şi au rămas deosebit de impresionaţi de ingeniozitatea parizienilor. Influenţaţi de entuziasmul acestor tineri, gospodarii urbei de pe malurile Dâmboviţei, care aveau în acel moment drep obiectiv înfrumuseţarea noului bulevard creat în faţa Mitropoliei, s-au gândit să monteze aici un asemenea ceas. Soclul de marmură, relicva încă existentă, a fost comandat în Italia, iar piesele necesare mecanismului care făcea legătura cu cadranul solar au fost realizate de cesornicarul Radona din Odesa. 

          La 25 noiembrie 1841 piesele ingeniosului ornic au sosit pe malurile Dâmboviţei şi au fost verificate şi instalate de arhitectul de pe atunci al oraşului, Xavier Villacrosse, împreună cu prof. Petrache Poenaru, pe atunci directorul Colegiului Sf. Sava. 

          "Aşa se face că puţin după aceea" - sună documentul citat mai sus - "bucureştenii aflaţi în orice punct al oraşului, auzind la amiază explozia provocată de ceasul solar, îşi scoteau uriaşele ceasornice "de sân", le deschideau tacticos capacele şi, după ce priveau cadranele, reglau minutarele către orele 12".

          "Tot din documente aflăm" - continuă documentul citat - "că pe la finele veacului trecut a mai existat un ceas solar în Bucureşti, în frumoasa grădină a lui Grigore Suţu, proprietarul palatului de lângă Spitalul Colţei. Un al treilea exemplar de acest gen era montat în curtea unei vile din Sinaia, fostă proprietate a aceluiaşi Gr. Suţu. Dar despre aceste din urmă două ceasuri solare n-a rămas nici urmă."

          În trecerea dvs. prin Bucureşti este bine să-l vedeţi. Cu această ocazie poate vor trece şi cei care, locuind în Bucureşti, ar putea să reconstituie din rămăşiţe o piesă de muzeu pentru un Muzeu a Astronomiei

Corneliu Filoti  

Aflându-mă la Bucureşti în luna iunie fireşte că nu am ratat ocazia de a-l căuta. L-am găsit în acelaşi loc descris de Filoti, dar în alt context. Gărduleţul metalic de pe vremuri a cedat acum locul unui ditamai zid chinezesc, în umbra căruia blocul de marmură albă zace ascuns privirii. Latura cu vulturul nu poate fi văzută din stradă, iar împrejmuirea este impasabilă. Singura poartă de acces în incinta îngrădită este mereu închisă pentru vizitatorul de ocazie, iar cadranul solar pare acum definitiv uitat: nimeni de aici nu auzit de el. În lipsa bunăvoinţei înalţilor prelaţi din această citadelă a ortodoxiei româneşti, viziunea lui Filoti de a reconstitui vechiul tun meridian din Bucureşti riscă să rămână doar un vis frumos al unor vremuri demult apuse.

Soclul vechiului cadran solar tip tun meridian din Bucureşti

Un colţ de geografie la Muzeul Apei din Floreşti

Ştiaţi că la Cluj există un Muzeu al Apei? El a fost înfiiţat în 1992 la iniţiativa inginerului Leonida Truţă (1932-2012). Intrarea se face de pe şoseaua europeană spre localitatea Floreşti, pe partea dreaptă, cam la jumătate de kilometru după ce treci de Metro. Printre colecţiile muzeului se numără piese şi utilaje din istoria alimentării cu apă a oraşului de pe Someşul Mic: segmente de ţevi, canalizări, pompe, un utilaj manual de stins incendii, cişmele, diferite aparate de măsură şi control. Toate salvate de la distrugere şi depozitate aici din perioada în care dl. Truţă lucra la Regia de Apă.

"Colţul de geografie" de la Muzeul Apei

Mai fascinant pentru mine este ansamblul de capace de canal situate de-o parte a aleii principale, unde te întâmpină următoarea inscripţie în patru limbi: "Trecătorule! Acum când paşii tăi s-au abătut pe aici grăbeşte-te încet şi citeşte cu luare aminte! Pe fiecare capac este scrisă o frântură din povestea apei şi dacă aceea scrisă în oraşul tău nu este aici străduieşte-te ca mâine să o cunoască toată lumea. Anno Domini 2007." 

ing. Leonida Truţă (1932-2012)

Povestea acestui loc retras e următoarea. Încă din timpul vieţii dl. Truţă colecţiona capace de canal din ţară şi peste hotare, obişnuind să ceară piesele ca donaţie din partea Primăriilor. Planul său era să recreeze harta lumii folosind capace de canal indigene. Unele provin din Republica Moldova sau Coreea de Sud, altele din Austria, Norvegia, Cehia, dar fireşte că şi Clujul este bine reprezentat. În centrul ansamblului este aşezată o masă metalică ovală unde pe placajul de alamă ocrotit de un plexiglas sunt gravate distanţele şi direcţiile principalelor oraşe ale lumii. Monumentul a fost proiectat de inginerul Truţă, fiecărui centimetru al gravurii corespunzând 250 de km reali. 

Şi mai interesante sunt cele două plăcuţe "stradale" din teren, aşezate pe direcţii perpendiculare. Pe una scrie "Aleea Paralela 46 44 N", pe cealaltă "Aleea Meridian 23 37 E". De obicei se obişnuieşte marcarea prin monumente a liniilor geografice importante care trec pe deasupra oraşelor, cum este cazul meridianului de 15 grade. Acesta are câte o sculptură în oraşele pe care le străbate, precum Görlitz în Germania sau Gmünd în Austria. La noi în ţară, Paralela 45 avea pe vremuri un monument pe şoseaua dintre Ploieşti şi Băicoi, azi distrus în mare parte.  

Ideea de a marca longitudinea şi latitudinea unui loc printr-o construcţie o găsesc extrem de interesantă şi tocmai de aceea am ales să vă împărtăşesc existenţa "colţului geografic" de la Muzeul Apei. Însă problema este că, spre deosebire de cazul meridianului de 15 grade est, care constituie totuşi reperul fusului orar central-european, coordonatele de la Floreşti nu prezintă vreo semnificaţie aparte. Ele nu confirmă vreo relaţie matematico-geografică sau de altă natură, ba mai mult, nici măcar nu sunt rotunde pentru a fi ţinute minte mai uşor. Faptul că aleile respective nu există în teren ca proiecţie a liniilor geografice, iar coordonatele adevărate sunt de fapt altele ne face să credem că acestea fie au fost stabilite în mod eronat, fie urmau să fie trasate într-o etapă ulterioară, posibil după ce proiectul capacelor de canal urma să fie dus până la capăt. 

Coordonatele geografice corecte ale colţului de geografie

Restaurarea cadranului solar de pe casa Wolphard-Kakas. Propunere de proiect.

Ceasul solar de pe casa Wolphard-Kakas din Cluj-Napoca,
azi sediul Universităţii de Artă şi Design

În primăvara anului 2014 am constatat apariţia unei tijei metalice pe ceasul solar de pe casa Wolphard-Kakas din Cluj-Napoca. După cum ne-a informat de curând reprezentantul Universităţii care îşi are sediul în clădire, manoşul a fost prins în dibluri cândva în toamna-iarna anului trecut la sugestiile unei doamne profesoare de liceu sau şcoală generală, al cărei nume a rămas necunoscut. În urmă cu trei ani dânsa şi-a exprimat dorinţa de a face ceasul să meargă prin instalarea unei tije, fapt care a fost tranpus în practică de reprezentanţii Universităţii pe baza schiţei sale rudimentare abia anul trecut (în articolul nostru din 2012 deplângeam lipsa de interes pentru acest cadran solar). Cu regret trebuie să spunem că refuncţionalizarea propusă a eşuat. 

Greşeala cea mai mare constă în instalarea tijei în partea dreaptă a semicercului (ora 1), când de fapt proiecţia ortogonală a tijei pe cadran (aşa-numita "linie de sub stilus") ar trebui să fie rotită cu 19 grade stânga faţă de verticală, undeva cam în dreptul marcajului actual pentru ora 11, deoarece peretele cadranului declină spre est cu circa 21 de grade. Mai notăm de asemenea următoarea improvizaţie interesantă. În dreptul orei 12 (deci anterior cu o oră faţă de punctul inferior actual de ancorare) există un alt diblu inserat, iar din spusele celor de la Universitate acesta ar avea funcţia de a permite revenirea la afişajul "orei de iarnă" prin repoziţionarea gnomonului odată ce vara s-a terminat (o practică nerecomandată în literatura de specialitate). 

Cele două puncte inferioare de ancorare a tijei metalice

De asemenea, calculele noastre au arătat că unghiul de incidenţă cu proiecţia ortogonală, cu alte cuvinte înălţimea tijei deasupra feţei cadranului, ar trebui să fie 39,6 grade, şi nu 45 cât pare să fie acum. 

Tija actuală compune un triunghi isoscel dreptunghic

Şi acum ajugem la o problemă ceva mai "spinoasă": dispunerea marcajelor orare. De la început trebuie să spunem că aspectul actual al piesei trebuie să dateze cândva din epoca modernă, deşi după cum am mai arătat cadranul a fost instalat cel mai probabil în secolul al XVI-lea. Este lesne de înţeles că ceasul renascentist măsura iniţial orele timpului solar adevărat, iar modificarea desenului a fost realizată ulterior în încercarea de a potrivi cadranul cu timpul standard al fusului orar. Această corecţie de longitudine transpare din faptul că amiaza a fost plasată în stânga verticalei sau al planului meridianului locului, care cade acum aproximativ la jumătatea distanţei dintre 12 şi 1. Deoarece aceste indicii fac trimitere la fusul est-european, conchidem că "redesenarea" s-a produs abia după adoptarea timpului standard (sfârşitul secolului al XIX-lea) şi pe perioada în care Clujul era sub administraţie românească (1918-1940 şi începând din nou cu 1944). Iată cum, în lipsa altor informaţii disponibile, ştiinţa cadranelor solare oferă o interesantă metodă de datare aproximativă.

Bineînţeles există şi acele misterioase cerculeţe cu cruce care facilitează într-o anumită măsură citirea timpului, funcţiunea lor probabilă fiind de marcare a jumătăţilor de ore. În treacăt fie zis, ele coincid cu simbolul planetei Pământ în vechea reprezentare alchemico-astrologică. Să aibă aceasta vreo legătură cu faptul că presupusul autor al ceasului, Stephanus Wolphard fusese un astrolog de renume?

Cercurile de pe cadranul Wolphard-Kakas

Reprezentările alchemico-astrologice ale planetelor

Prezentăm în continuare aspectul corect al cadranului solar, aşa cum a rezultat din calculele noastre, suprapus peste varianta existentă. Diferenţe notabile se observă mai ales în cazul orelor extreme, cu variaţii minore în jurul amiezii. Linia gri punctată marchează linia de sub stilus, proiecţia ortogonală corectă a gnomonului. Reprezentarea face abstracţie de eventualele distorsiuni induse de aparatul fotografic. 

Poziţionarea corecta a liniilor orare în cazul unei tije orientate polar
relativ la marcajele existente în prezent

În concluzie putem afirma că ceasul solar de pe clădirea Wolphard-Kakas nu indică în mod corect nici timpul solar adevărat şi nici timpul legal, iar viitoarele intervenţii vor trebui să aibă în vedere o abordare mai complexă pentru această piesă.

De ce merg ceasurile în sens orar?

De curând oficialii din Bolivia (America de Sud) au hotărât ca acele ceasului de pe clădirea Parlamentului să se mişte invers faţă de sensul obişnuit, orele fiind dispuse şi ele invers. Ministrul de externe a declarat că este perfect normal ca un ceas din emisfera sudică să meargă în sens contrar faţă de unul în emisfera nordică, dar puţini au înţeles substratul solar din spatele aluziei. Măsura este oricum genială şi merită apreciată la adevărata ei valoare astronomică. 

Primele ceasuri mecanice construite în secolele XIV-XV erau făcute să funcționeze asemenea unor cadrane solare orizontale care au ora 12 dispusă spre nord, la care deplasarea Soarelui pe cer de la est, prin sud, către vest, produce o mişcare a umbrei „în direcția opusă”, adică de la vest, prin nord, la est. Poziția orelor a fost trasată în consecinţă pe cadran, iar ceasurile mecanice au păstrat ordinea numerelor. Ceasurile solare din emisfera sudică prezintă însă un alt sens de parcurs al umbrei, iar dacă ar fi fost inventate acolo ceasurile ar fi mers probabil invers faţă de cum suntem noi "nordicii" obişnuiţi, în sens anti-orar.

Ceasul solar din Grădina Botanică, Cluj-Napoca

Dacia hiperboreană

"În cetatea naturală a Carpaţilor s-au precipitat ca într-o imensă cupă cosmică, popoare geto-dacice şi nu au mai părăsit-o nici până astăzi. Explicaţia ne este dată de geografia sacră a acestor ţinuturi."

Vasile Lovinescu, "Dacia hiperboreană"

Autorii antici au scris despre Hiperboreea, patria unei civilizaţii nordice aflate la interferenţa dintre mit şi adevăr. În interesantul său studiu Vasile Lovinescu (1905-1984), nepot al lui Eugen Lovinescu, susţine că apariţia dacilor în arcul carpatic trebuie pusă în legătură cu migraţia spre sud a hiperboreenilor, ocazie cu care face câteva analogii astronomice demne de atenţie. Asupra lor mă voi opri în continuare.  

Precum în Cer aşa şi pe Pământ

Considerând pământul drept o oglindă a cerului, aşa cum va face 60 de ani mai târziu Robert Bauval pentru egipteni în "Misterul constelaţiei Orion", Lovinescu observă că lanţul muntos al Carpaţilor prezintă asemănări cu tiparul constelaţiei Dragonului, printre stelele căruia se număra în vechime şi Polul Ceresc (4000 îen - 1800 îen). Aici trebuie să spunem că analogia se referă strict la forma şerpuitoare a grupului şi este totuşi departe de a fi perfectă. 

Munţii Carpaţi

Constelaţia Dragonul sau Draco pe cerul de seară. Sursa.

Chiar şi aşa, observăm că stindardul dacic (botezat Draco) fixează imaginea dragonului şerpuitor din spatele constelaţiei circumpolare omonime.

Monumentul stindard dacic din Orăştie, jud. Hunedoara. Sursa.

Dezvoltând teoria mai departe, se poate afirma că daco-geţii s-au stabilit pe platoul Transilvaniei pentru că acest spaţiu geografic rezona cel mai bine cu forma Dragonului, mai exact pentru că raportată la curbura constelaţiei, steaua Thuban în jurul căreia se rotea întreaga bolta cerească apărea proiectată pe Pământ în acest loc, determinand un important centru spiritual pentru sacerdoţii captivaţi de astre. Cu alte cuvinte, peisajul constituia o hartă a ordinii divine, iar forma reliefului era cheia pentru înţelegerea structurii cosmosului. Această ştiinţă, botezată "geografie sacră", susţine că trăsătura unui loc ne poate transforma percepţia noastră asupra sacrului. Cert este că în memoria colectivă au rămas basme, mituri şi povestiri cu şerpi şi balauri, iar cultul balaurului s-a perpetuat de-a lungul întregii noastre istorii. În acest sens ajunge să îl amintim doar pe Vlad Dracul (Dragonul), poreclit Ţepeş.

Analogii luni-solare pe malul mării

Ceea ce se stie despre geografia Hiperboreii poate fi redat în puţine fraze. Sursa principală este Hecateu din Abdera, citat de Lovinescu după Diodor din Sicilia:

"În faţa ţinutului Celţilor, în părţile Oceanului , este o insulă numită Leuky, adică Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici, şi din cauza acesta, Apollo este venerat mai mult decat ceilalti zei. Pentru că Hiperboreenii din Insula Albă slăvesc pe Zeu în fiecare zi şi îi aduc cele mai mari mulţumiri, se spune că aceşti oameni sunt preoţii lui Apollo. Există în acestă insulă un templu al lui Apollo [...]. Din acestă insulă se poate vedea Luna (Selene) la mică depărtare."

Vom afla imediat ce surpriză se ascunde în spatele acestei "Selene". Să citim bine explicaţiile lui Lovinescu şi vom descoperi varietatea simbolismului geografic de la gurile Dunării, loc situat aproape de paralela 45, adică la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, în esenţă imaginea desprinderii de axa polară: 

"Hecateu din Abdera vorbea de o Insulă Albă în care era  templul lui Apollo, or chiar în faţa Deltei Dunărene este o mică insulă, Insula Şerpilor, care în antichitate se numea Leuky, Alba. Pe acestă insulă Albă se găsesc ruinele unui mare templu al lui Apollo. In 1823, o expediţie rusească a ridicat tot ce mai rămase din templu.[...] După ritul antic [...] toate templele lui Apollo erau construite din piatră albă. De altfel, toate localităţile din jurul insulei Alba poartă nume asemănătoare, Olbiopolis, insula Apolonia, moderna „Cetatea Albă” aproape de Nistru, Bolgrad (oraşul Alb). [...] În faţa insulei Alba din Marea Neagră (nota mea: la 45 kilometri distanţă), pe braţul central al Deltei dunărene, este portul Sulina, care s-a numit de când e lumea Selina, cum îl pronunţă încă poporul [...]. Mama lui Apollo şi a Dianei (Selene) este Leto, în dialect popular pelasg Lete. Laguna dintre braţul superior şi central al Deltei de numeşte Letea. Puţin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în 3 brate, pe Mânerul Tridentului, este portul TULCEA. [...] Să eliminăm, deci, ca supraadăugare e-ul şi c-ul - şi ramane pe deplin TULA (nota mea: insulă legendară hiperboreană).

Tulcea, Sulina, Insula Şerpilor şi Cetatea Albă.
Se remarcă şi paralela de 45 grade nord care trece prin deltă.
Secţiune din harta fizică a României.

Cât despre simbolismul cosmic al Pontului Euxin sau Mării Negre, Lovinescu prezintă următoarea legendă care are îi are ca protagonişti pe Soare şi pe Ileana Cosânzeana, în esenţă o personificare lunară (Ileana, Iana de la Diana, zeiţa Lunii). Acţiunea se petrece lângă aceeaşi Insulă Albă, pe care datorită culorii o putem asimila unui avanpost solar într-o mare saturniană. 

"Puternicul Soare vroia să se însoare, el caută în Cer şi pe Pământ, în lume şi prin Stele, timp de nouă ani mergând pe nouă căi, dar nu găsi o zână cum îşi dorea; era una, dar era sora lui, Iana Cosânzeana. O ceru de soţie. Iana locuia aproape de Marea Neagră unde este portul Sulina, vechiul Selene. Ea ţesea  pe un razboi de argint.

Mândru Soare când s-a văzut un

Frate însurat cu o Soră?

Şi ca să mai treacă timp îi cere:

Şi te-ai bizui /De mi-i isprăvi

Un pod de ceară / Peste Marea Neagră

Iar la cap de pod /Dalbă Mănăstire

De ceară curată /Cu popi de ceară

Noi ne-om cununa /Soarele pleca

Cu gandul gândea/Pe loc se făcea

Ce luna poftea/Apoi se întorcea

A se cununa/La Mănăstirea Albă

Dar sub căldura de-amiază, podul de ceară se topeşte. Soarele şi Iana cad în Mare şi se <<îneacă>> (nota mea: se sting, devin întuneric, albul se transformă în negru). Mai este nevoie să comentăm acest simbolism atât de limpede?"

Alb şi Negru

Insula Albă este înconjurată de Marea Neagră, iar negrul este prin excelenţă o culoare saturniană. În vechime locuitorii Ţării Româneşti erau numiţi de către toate popoarele valahi, adică negri. Fondatorul și totodată primul voievod al Țării Românești se numea chiar aşa: Negru-Vodă. Printre podoabele mormântului său descoperit la Curtea de Argeş se numără misterioasa închizătoare de aur a centurii sau paftaua sub forma unui castel cu patru turnuri, prototipul Curţii Vechi. 

Paftaua lui Negru Vodă. Ilustraţie Muzeul Curtea de Argeş.

Obiectul decorativ avea în centru o lebădă cu cap de femeie, ceea ce nu e departe de imaginea celestă a constelaţiei vecine Dragonului: Lebăda. 

Cartea "Dacia hiperboreană" tratează pe scurt şi simbolismul basmelor româneşti. Volumul poate fi citit în întregime aici.