Tarot și astrologie: o celebrare a misterului zodiacal (I)

Cartea Soarele în Tarotul de Marsilia
(Editura Teora)

În articolul precedent am discutat pe scurt despre istoria tarotului și am introdus modelul "călătoriei eroului" ca posibil mijloc de interpretare a celor 22 de cărți ce formează Marile Arcane. Am mai arătat că originea acestui mit universal care alcătuiește miezul oricărei opere de ficțiune celebre, fie ea basm sau scenariu de film, trebuie căutată într-o sfera superioară care să-i fi fost accesibilă dintotdeauna omului, mai exact pe bolta cerească. O posibilă explicație a monomitului găsim astfel în motivul călătoriei zilnice a Soarelui, constând în evoluția ascendentă a acestui astru pe cer până aproape de zenit, încercările la care acesta este supus, trasformarea și coborârârea lui în lumea de dincolo (de orizont), lume pe care o străbate în mod miraculos noaptea prin punctul pe care astronomii îl numesc nadir numai pentru a restabili ordinea firească și a ieși din nou învingător la începutul următoarei dimineți. O analogie similară putem stabili fără dificultăți și pentru călătoria anuală a Soarelui, doar că acolo momentele esențiale se vor constitui din solstiții, echinocții și anotimpuri.

Tarot și călătoria eroului: cheia mitologică spre marile arcane

Hajo Banzhaf, "Tarot și călătoria eroului"

"Atunci Făt-Frumos își luă ziua bună de la părinți, ca să se ducă, să se bată el singur cu oștile împăratului ce-l dușmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeșă de borangic, țesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpărați, își puse-n brâul verde un fluier de doine și altul de hore, și, când era soarele de două sulițe pe cer, a plecat în lumea largă și-n toiul lui de voinic." (Făt Frumos din Lacrimă)

La auzul cuvântului tarot, în mintea omului civilizat se înfiripă imaginea unui șir de căruțe pestrițe dispuse circular în jurul unui foc de tabără unde, în semi-întuneric, țigăncile îţi ghicesc viitorul prin rânduirea unor cărți de joc speciale. Ele sunt 78 la număr, împărțite în două categorii a câte 22 respectiv 56 de bucăți, formând Micile și Marile Arcane, termen care provine de la cuvântul latin pentru secret sau mister (arcanum). De altfel misterioasă e însăși originea acestora: după unele supoziții cărțile ar proveni de la casta preoților din vechiul Egipt sau chiar mai departe, din India. Altele stabilesc chiar o legătură numerologică dintre Marile Arcane și natura cabalistică a alfabetului (prin cele 22 de litere) sau cu Evanghelia după Ioan (prin cele 22 de capitole). Ceea ce știm cu siguranță este că un asemenea sistem de joc bazat pe cartonașe ne este descris pentru prima dată abia prin anul 1377 de către un călugăr german, care îl numește Ludas Cartarum. 

Din culisele astronomice ale filmului Decolarea (1971)

Ioan Mircea Corpodean (în spatele trepiedului)
și actorul Emil Hossu, privind Soarele,
în timpul pregătirilor pentru filmarea peliculei Decolarea (1971)

Decolarea este o peliculă românească din 1971, în regia lui Timotei Ursu, avându-l ca protagonist pe actorul Emil Hossu. Acesta joacă rolul lui Paul Bentu, șef de promoție la o școală de aviație, care primește o repartiție de stagiu la aviația utilitară din Cluj. El va constata repede că în locul zborurilor curajoase mult-visate, slujba nouă presupune pilotarea unor cutii scârțâitoare aproape de nivelul solului pentru a îndeplini diverse misiuni considerate banale. "Hâța-hâța, birjar pe tărăboanțe!", după cum se plânge însuși personajul în film. Indisciplina tot mai mare a lui Paul, generată de frustările sale, va fi rezolvată în cele din urmă prin implicarea sa în inundatiile din 1970, la care se adaugă o frumoasă poveste de dragoste între el și Valentina.

Ceasul solar de la Calvaria

Calvaria. Cadranul solar.

După cunoștințele mele, în Cluj-Napoca există doar două cadrane solare vechi: unul se află în centru pe casa Wolphard-Kakas, iar al doilea pe peretele sudic al Bisericii Abației Benedictine din cartierul Mănăștur.

Biserica Calvaria, în realitate Biserica Abației Benedictine 

Cunoașteți mai bine vechea biserică din Mănăștur sub numele de Calvaria, lucru nu tocmai corect. Edificiul și-a dobândit probabil porecla după ce pe dealul artificial din dreapta aleii de la intrare s-a construit în 1831 o capelă care găzduia o cruce. Căci pentru creștinii catolici, calvariul reprezintă tocmai o cruce monumentală decorată cu figura lui Isus răstignit, amplasată de obicei pe marginea drumurilor sau în apropierea unui loc de cult. 

Intrare la Calvaria. Clopotnița lui Kos Karoly (1922) și Capela (1831)

Dacă vă pasionează istoria, puteți citi despre istoria zbuciumată a acestui loc pe larg în acest articol sau mai pe scurt aici. Eu voi menționa doar că la începuturi (1077-1095) aici a fost stabilită o mănăstire benedictină, care a fost prădată și arsă în mai multe rânduri ba de tătari, ba de turci, biserica luând forma actuală după restaurarea din 1896. 

În lipsa navei, vechile vederi ale Clujului
păstrează imaginea unei biserici ciuntite

Ceasul care mă interesează se află pe peretele sudic exterior al corului. Este considerat a fi unul dintre cele mai vechi din Transilvania (sec. XV), dar impresia mea este că piesa a fost repoziționată în decursul timpului. O scurtă descriere a cadranului solar ne oferă Tiberiu Oproiu și Elisabeta Ana Naghi în articolul Elemente decorative cu subiecte astronomice pe clădirile medievale din Transilvania:

• are formă pătrată, cu dimensiunile de 50x50 cm
• este construit din piatră
• tija care indică ora are o lungime de aproximativ 40 cm
• pe panoul solar sunt încrustate numai liniile orelor (liniile pentru echinocții și solstiții nu sunt gravate) 

Incinta bisericii are un orar fix de vizitare, în afara căruia poarta de acces rămâne închisă. M-am bucurat foarte mult când am putut prinde o fereastră duminică, în jurul orei 11:30. Indică el ora corectă? În ciuda unui cer senin, umbra proiectată de copacii din jur nu-mi permitea încă obținerea unui răspuns. 

În cele din urmă, după o așteptare de câteva minute, am surprins momentul în care o așchie subțire de lumină atingea fața cadranului. Dezamăgire însă: ceasul de pe perete se abătea semnificativ de timpul solar. De vină ar putea fi orientarea eronată a cadranului solar la încastrarea lui în zidărie, cu ocazia reconstrucției edificiului și/sau restaurării (Google Maps îmi arată că peretele-gazdă actual se orientează ușor spre sud-vest și nu sud).   

Biletul spre stele al lui Vincent van Gogh

Vincent van Gogh, autoportret 1889

"Cerul înstelat mă face întotdeauna să visez, cu aceeași simplitate cu care mă îndeamnă spre reverie punctele negre de pe hartă ce închipuie orașe și sate. Și de ce, mă întreb, punctele luminoase de pe firmament ne-ar fi mai puțin accesibile decât punctele negre de pe harta Franței? Dacă luăm un tren ca să ne ducem la Tarascon sau la Rouen, ca să ajungem într-o stea luăm careta morții. Ceea ce este în mod sigur adevărat în raționamentul acesta este faptul că, atâta vreme cât suntem în viață, nu ne putem duce într-o stea, iar morți fiind, nu putem lua nici un fel de tren." (Vincent van Gogh, Scrisori, vol. II, pag. 170)

Printre sutele de picturi ale artistului olandez Vincent van Gogh (1853-1890) întâlnim trei peisaje stelare interesante. 

În opinia lui Nancy Hathaway, porțiunea de cer vizibilă în pictura "Terasa cafenelei noaptea" conține o reprezentare stilizată a unei părți din constelația Vărsătorul. Remarcați stelele ușor arcuite deasupra copertinei care ar putea constitui un reper. Ele continuă atât în jos, cât și înspre dreapta, similar cu gruparea stelară analizată.  

Vincent van Gogh, Terasa cafenelei noaptea (1888)

Constelația Vărsătorul

Lucrarea "Noapte înstelată pe Ron", pictată în aceeași lună, nu testează pe atât imaginația astronomului. Este limpede că tabloul prezintă Carul Mare suspendat deasupra unei localități riverane. Este vorba de orașul francez Arles. Aici însă constelația a fost repoziționată pentru a însoți o vedere spre sud.

Vincent van Gogh, Noapte înstelată pe Ron (1888)

Constelația Ursa Mare

Pe 19 iunie 1889, în timp ce se află la sanatoriul din Saint-Remy și cu un an înainte să moară în circumstanțe suspecte, van Gogh pictează ziua, din memorie, poate cel mai celebru tablou astronomic al său: "Noaptea înstelată". Conform teoriei istoricului de artă Albert Boime, configurația stelară pare să redea peisajul astral urmărit de autor într-una din nopțile care au precedat geneza tabloului, de la fereastra camerei sale care dădea spre est. În pictură steaua albicioasă puternică din vecinătatea orizontului ar ține loc planetei Venus, care pe atunci se dezvăluia ca Luceafăr de Dimineață sub triunghiul obtuz al stelelor constelției Berbecul plasate oblic ceva mai sus (eu zic că privit altfel poate fi și constelația Triangulum). Faza lunară însă nu mai corespunde realității, pictorul alegând să substituie masca gheboasă a satelitului natural cu o seceră din motive, probabil, artistice.

Vincent van Gogh, Noaptea înstelată (1889)

Ce ar fi văzut van Gogh spre est în dimineața zilei de 19 iunie 1889

Ceea ce uimește este că van Gogh, contemporan cu celebrul popularizator Flammarion, redă stelele nu ca simple puncte, obiecte de decor nocturn, ci ca adevărate sfere luminoase cu o viață proprie care fierb precum Soarele. Ele polarizează peisajul și își subordonează sfera cerească întrutotul: vazduhul se topește, curge și dansează într-un ritm ondulos ce formează o spirală luminoasă, în esență o reprezentare stilizată a Galaxiei noastre. 

Veți percepe mai clar dinamismul scenei nocturne dacă vă concentrați atenția timp de 30 de secunde spre centrul următorului joc de cercuri după care veți privi din nou pictura olandezului...

Efectul a fost transpus foarte bine pe un fond muzical în filmulețul următor, pe care vă invit să-l urmăriți.