Jupiterium

Jupiteriumul de la Muzeul Galileo, Florența

Globul de mai sus reprezintă un fel de ceas mecanic pe care l-am văzut expus la Muzeul Galileo din Florența. El simulează fidel poziția și mișcarea aparentă a Soarelui, Lunii, planetei Jupiter și a sateliților săi galileeni dintr-o perspectivă geocentrică. Iată și filmulețul oficial de prezentare:

Din păcate această animație tumultoasă este extraordinar de înșelătoare. Pentru că totul se petrece în timp real, nu veți remarca nicio mișcare a planetelor decât dacă observați modelul în muzeu la interval de câteva ore sau zile. Piesa a fost realizată de prestigioasa firmă producătoare de ceasuri Officine Panerai și cuprinde 1532 de componente. În plus, ea este înzestrată și cu un calendar perpetuu.

Erori de consistență: ecliptica taie ecuatorul ceresc
în semnul Fecioară și nu în Balanță

Faptul că semnele zodiacale au fost înscrise pe ecuatorul ceresc (inelul argintiu) și nu ecliptică (brâul constelațiilor), așa cum ar fi fost normal, reprezintă o gafă astronomică minoră pe care sunt dispus să o trec cu vederea. Mai grav în schimb este faptul că s-a folosit grafia astrologică veche pentru a raporta constelațiile zodiacale moderne în locul semnelor zodiacale asociate, așa cum ar fi fost normal, producând un talmeș-balmeș noțional regretabil care pune în umbră complexitatea piesei și ambiția ceasornicarului. O asemenea interpretare contemporană prost documentată nu-și are locul în cazul unei piese care încearcă să ofere o introspecție istorică în universul geocentric de odinioară...

Volvele astronomice

Volvelă astronomică din Cosmographia lui Petrus Apianus, secolul al XVI-lea. Sursa.

Volvelele astronomice sunt dispozitive rotative din care se pot extrage anumite informații despre poziția și aspectul corpurilor cerești. Primele volvele au apărut cu secole în urmă, întâlnindu-se în cărțile sau manuscrisele astronomilor-astrologi de demult, în vreme ce altele sunt produse științifice moderne care își aduc aportul la popularizarea astronomiei. Un exemplu de volvelă contemporană este planisfera sau harta stelară mobilă cu care se poate determina aspectul bolții cerești la un anumit moment dat (pentru mai multe detalii vă recomand cartea Harta cerului scrisă acum mulți ani de astronomul Matei Alexescu). Iată mai jos o asemenea planisferă elaborată de Planetariul Baia Mare în cadrul proiectului AFCN Constelații Românești Tradiționale.

Cerul înstelat își schimbă aspectul oră de oră datorită mișcărilor pământului, iar o volvelă redă tocmai acest efect vizual asupra observatorului terestru. Planisfera e compusă din două discuri, unul inferior de hârtie și unul superior de plastic, îmbinate la mijloc printr-o capsă circulară (ochet) care permite rotirea pieselor ansamblului. Discul inferior conține o hartă stelară a cerului emisferei nordice redată în proiecție polară, cu Polaris sau Steaua Polară în centru. Discul de plastic așezat deasupra este prevăzut cu o deschidere ovală transparentă care înfățișează partea vizibilă a cerului la o anumită dată și oră aleasă, prin raportare la punctele cardinale. Pentru a fi folosită, discul superior al planisferei se rotește până când ora observației se aliniază cu data calendaristică tipărită de pe discul inferior. Între ultima duminică din martie și ultima duminică din octombrie veți avea grijă să vă raportați la șirul corespunzător orelor de vară (când ora n timp legal român devine prin convenție ora de vară n+1). Apoi, planisfera se ține ridicată deasupra capului astfel încât punctele cardinale de pe oval sa coincidă cu situația din teren, iar aspecul stelar de pe bota cerească va fi redat aproape întocmai. Spun aproape deoarece piesa este proiectată doar pentru pentru o anumită paralelă de latitudine și neglijează efectul longitudinii observatorului asupra timpului observației precum și oscilațiile periodice datorate ecuației timpului. Totuși, o asemenea planisferă reprezintă o unealtă foarte utilă de planificare a observațiilor astronomice și recunoaștere a constelațiilor chiar dacă azi tindem să o neglijăm din ce în ce mai mult. În era digitală ne-am obișnuit să dăm click pentru a obține informațiile căutate. Ținând în mână o planisferă nu putem decât să ne minunăm de inventivitatea înaintașilor noștri de vreme ce rezultatul click-ului nostru monoton de azi era obținut atunci prin rotirea elegantă a unor discuri ca acestea.

De fapt, putem asimila volvelele cu niște vechi computere analogice în care utilizatorul introduce inputul sub forma unei anumite alinieri de informații sau evenimente, iar dispozitivul produce ca rezultat un output căutat sub o formă codificată, printr-o altă aliniere de informații. Satisfacția folosirii unui asemenea aparat analogic e incomparabil mai mare ca la fratele său digital atunci când vezi cum piesele puzzle-ului cosmic se așează toate la loc sub ochii tăi într-o armonie deplină. Volvela păstrează așadar elemente din magia vremurilor trecute.

În continuare vă prezint o volvelă astronomică creată special pentru voi. Ea este alcătuită din 3 discuri pe care le puteți printa pe hârtie A4 normală sau cartonată, după care se decupează și se îmbină toate pe un ax central care permite rotirea (cui, piuneză, ochet, rivet). Pentru durabilitate sporită vă recomand să laminați piesele în prealabil la un print shop.

Sablon volvela astronomica lunara

Discul nr. 1 înfățișează roata zodiilor (atenție, semnele zodiacale și nu constelațiile!) în corespondență cu datele calendaristice. Am văzut și câteva modele de volvele lunare care se raportează la constelații și nu semnele zodiacale, mergând uneori chiar până la introducerea în ecuație a constelației Ofiucus. După opinia mea, aceste piese sunt produsul unui anumit tip de fundamentalism științific dăunător care neagă legătura astronomiei cu astrologia, neînțelegând și nerecunoscând practic istoria acestei științe. Pe cât de echilibrat pare modelul cu zodii, pe atât de haotic și confuz se prezintă modelul cu constelații. Așadar, din respect față de tradiție, în volvela mea am optat pentru menținerea zodiilor. Fiecare zodie se desfășoară pe o fâșie de câte 30 de grade (12 zodii x 30 grade =360 grade), având marcate treimile de interval. Similar, pe calendarul circular există marcaje la circa fiecare 10 zile. Veți observa că unele luni ocupă un sector de cerc mai mic ca altele (de ex. februarie), în funcție de numărul lor de zile (1 zi = 360/365 = 0,9863 grade). Remarcați de asemenea că începutul și sfârșitul zodiilor sunt aliniate cu datele calendaristice în care ele se produc. Alinierea însă este una aproximativă și se poate abate cu câteva zile pentru că orbita pământului nu este un cerc, ci o elipsă, iar planeta nostră își parcurge traseul cu o viteză variabilă în cursul anului (când e în preajma soarelui se deplasează mai repede, când e mai departe evoluează mai încet).

Discul nr. 2 este împărțit în 29,5 sectoare corespunzând celor cca. 29,5 zile în care luna revine la aceeași fază (perioada ei sinodică). Luna nouă se produce în dreptul lui 0 (se naște), iar de acolo începe socoteala așa-numitei "vârste" a lunii, sau vechimii ei în număr de zile. Luna devine vizibilă pe cer abia la câteva zile de la momentul lunii noi ("crai nou"). Discul are și un mâner inscripționat cu fața soarelui.

Discul nr. 3 și el un mâner pe care s-a desenat o lună. Pe lângă textul explicativ veți vedea un cerc punctat pe care va trebui să-l decupați cu grijă pe contur.

Această volvelă redă practic o secțiune în planul eclipticii. După asamblare pe un ax central, veți putea simula deplasarea soarelui, respectiv lunii prin zodiac rotind discurile nr. 2 și 3. În plus, prin orificiul circular obținut de pe discul nr. 3 veți putea observa evoluția fazelor lunare, adică creșterea sau descreșterea periodică a lunii. Iată câteva exemple de probleme și rezolvarea lor cu ajutorul volvelei lunare:

Ce zodie corespunde unei anumite date? 
Să presupunem că vreți să știți ce zodie corespunde datei de 10 august. Veți alinia mânerul solar de pe discul nr. 2 cu data de 10 august de pe discul nr. 1. Atenție: pe disc datele curg în sens anti-orar, adică luna începe în partea dreaptă a sectorului și se termină în stânga. Rezultatul se citește conform poziției mânerului solar pe roata zodiilor de pe discul nr. 1: Leu.

În ce semn zodiacal se află luna?
Să presupunem că vreți să știți acum în ce semn zodiacal se produce primul pătrar al lunii la data de 10 august? Aducem mânerul soarelui pe data de 10 august, iar mânerul lunii îl rotim până când în fereastra circulară de pe discul nr. 3 ni se dezvăluie primul pătrar. Același mâner ne indică pe roata zodiilor din discul nr. 1 că luna se găsește atunci în a doua jumătate a zodiei Scorpion. Atenție: pe disc zodiile curg în sens anti-orar, adică încep în partea dreaptă a sectorului și se termină în stânga.

Care este vârsta lunii? 
Prin vârsta lunii înțelegem intervalul de timp scurs de la momentul producerii fazei luna nouă. În exemplul de mai sus, mânerul lunii va indica undeva între 7 și 8 pe discul nr. 2. Aceasta este vârsta lunii în zile la primul pătrar (denumit astfel pentru că s-a scurs o pătrime din durata unei lunații, adică aproximativ 1 săptămână).

Cum arată luna veche de 3 săptămâni?
Dacă veți fi curioși să vedeți cum se prezintă luna la 21 de zile după momentul lunii noi trebuie doar să aliniați mânerul lunii de pe discul nr. 3 cu vârsta potrivită de pe discul nr. 2. Aspectul lunii de pe cer îl puteți vedea în orificiul circular de pe discul nr. 3 (ultimul pătrar).

La câte grade distanță de soare se află luna?
Să presupunem că într-o dimineață devreme vedem luna răsărind pe orizontul estic și ne întrebăm la câte grade sub orizont se află soarele? Reglăm discurile 2 și 3 astfel încât în orificiul circular de pe discul nr. 3 să regăsim proporția de iluminare corespunzătoare lunii observate de noi. Alternativ, putem extrage vârsta lunii dintr-un calendar bisericesc, calculând în urmă numărul de zile până la faza de lună nouă și aducând mânerul lunii deasupra cifrei respective pe discul nr. 2. Să presupunem ca exemplu o lună de 27 zile. Prin raportare la marcajele cercului zodiacal de pe discul nr. 1, putem deduce că distanța unghiulară dintre lună și soare este de aproximativ o zodie, adică 30 de grade. Luna plină se va afla totdeauna la 180 grade de soare, răsărind exact la apusul acestuia din urmă, în vreme ce la primul și ultimul pătrar, când fața lunii este luminată pe jumătate, satelitul nostru natural se găsește la 90 de grade de soare.

Hermann Oberth, părintele transilvănean al rachetei cosmice

Hermann Oberth şi Dumitru Prunariu, iunie 1989

"Greu de spus ce este imposibil, căci visul de ieri este speranţa de azi şi realitatea de mâine." 

 Robert Goddard

În 1865, Jules Verne publică romanul ştiinţifico-fantastic "De la Pământ la Lună", în care avansează ideea lansării unei aeronave printr-un tun spre satelitul nostru natural. În 1906, cartea stârneşte imaginaţia unui copil din Transilvania pe nume Hermann Oberth. În 1923, la vârsta de 29 de ani, acesta îşi publică rezultatul cercetării sale matematice asupra subiectului cu titlul "Die Rakete zu den Planetenräumen"("Racheta spre spaţiile planetare"). Doi ani mai târziu, această carte este citită la rândul său de adolescentul Wernher von Braun, care nu o înţelege decât pe jumătate din pricina matematicii. Totuşi, el avea să devină în cele din urmă părintele rachetei care a dus omul pe Lună.

Filmul de mai jos prezintă pe scurt viaţa şi activitatea lui Hermann Oberth.

Joi, 25 iunie 2015, de la ora 11, Muzeul Naţional al Aviaţiei Române, prin Secţia Istoria Rachetelor şi Cercetării Spaţiale “Hermann Oberth ” Mediaş (Casa Memorială ,,Hermann Oberth”) şi Direcţia pentru Cultură, Sport, Turism şi Tineret vor inaugura expoziția cu tema „Viaţa şi activitatea savantului transilvănean Hermann Oberth”. Evenimentul care marcheaza 121 de ani de la nașterea savantului se va desfăşura la Casa Memorială ,,Hermann Oberth‟ Mediaș, din strada Hermann Oberth, numărul 23. Câteva fotografii cu expoziţia găsiţi mai jos.

Interesant de notat: Oberth a fost consultant ştiinţific la filmul lui Fritz Lang, "Frau im Mond" ("Femeia în Lună"), pentru care a conceput racheta şi cosmodromul. El era un susţinător al explicaţiei extraterestre pentru fenomenul OZN, s-a raliat chiar prin anii '70 la ipoteza că extratereştrii ne-au transferat în trecut unele tehnologii. O altă teorie interesantă emisă de acesta se referă la construcţia în viitor a unei oglinzi spaţiale (Weltraumspiegel) de 100 km diametru, capabilă să topească gheţurile, să modifice clima şi să lumineze regiuni întregi noaptea.

Costumul spaţial conceput de el înaintea erei cosmice pare de asemenea interesant...

Nu voi dezvălui aici toate surprizele expoziţiei, mai menţionez doar că printre ele am găsit şi un cadran solar ecuatorial de tip armilar, însă ghidul mi-a explicat că este vorba despre o piesă nouă.

Telescoapele vechiului Observator Astronomic de pe Dealul Aluniș (loc. Baciu jud. Cluj)

Romulus Irimeș, electrician la uzina Carbochim din Cluj,
astronom amator în timpul liber

Pe rafturile prăfuite ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca se găsesc patru volumuri uitate de timp. Ele oferă detalii inedite asupra mijloacelor cu care un electrician clujean efectua observații astronomice, cu mai bine de 50 de ani în urmă. Frumos legate între coperți roșii și meticulos dactilografiate la mașina de scris, cărțile poartă un titlu auriu: Buletinul Observatorului Astronomic "Dealul Aluniş" Com.Baciu Nr.175/A Cluj.

Buletinele din patrimoniul BCU Cluj reprezintă o donație din partea autorului 

Aceste publicații anuale au fost editate între 1970-1974, o perioadă de efervescență maximă pentru astronomul amator clujean Romulus Irimeș, despre care am relatat și mai demult.

Fotografii cu clădirea vechiului Observator astronomic de pe Dealul Aluniș

Piesa de rezistență a Observatorului ridicat de Romulus Irimeș lângă Cluj, pe Dealul Aluniș, era o lunetă astronomică construită chiar de el în 1957. Ea mărea de 64 ori și era înzestrată cu un dispozitiv de observare a soarelui prin proiecție, plasat la 1200 mm de ocular. Detaliile de pe suprafața solară puteau fi astfel marcate cu precizie pe un cerc de 160 mm în prealabil desenat pe hârtie.

Fotografierea discului solar de către astronomi amatori constituia
pe atunci o activitate dificilă, în primul rând datorită costurilor mari

Un avantaj la observațiile prin proiecție era și că imaginea soarelui putea fi privită concomitent de mai multe persoane, aspect util în activitățile de popularizare a astronomiei pe care știm că Irimeș le derula atât la Observator, cât și în afara lui.

Popularizarea astronomiei prin proiecții solare mobile

Lentila-obiectiv de 60 mm, cu o distanța focală 1112 mm, era găzduită în două tuburi culisante din metal, carton și PVC, care erau vopsite în interior cu vopsea de tablă școlară neagră. Luneta era instalată pe o montură ecuatorială înzestrată cu un cerc de ascensie dreaptă și declinație, cu reglare fină în ascensie. Paralel cu luneta, pe aceeași montură era instalat un telescop newtonian cu oglindă de 150 mm și distanță focală de 1175 mm. Acest telescop, la realizarea căruia Irimeș muncise 5 luni, mărea de circa 300 ori. El era destinat observațiilor de stele duble, îngrămădirilor stelare, stelelor variabile etc. Aștri precum Beta Lyrae, Beta Persei, XZ Andromedae, RW Tauri se bucurau de un interes deosebit.

Romulus Irimeș sub cupola Observatorului personal,
lângă montura ecuatorială cu cele două telescoape

Marcarea detaliilor solare prin proiecție
la Observatorul din Dealul Aluniș

În timpul observațiilor solare, ocularul lunetei era protejat de un ecran circular opac și trapa cupolei era deschisă numai parțial pentru a spori contrastul imaginii proiectate. Rezultatele perioadei 1959-1969 au fost publicate în primul buletin sub forma unor liste tabelare cu valorile calculate ale numerelor Wolf (W), o expresie matematică a activității soarelui în funcție de numărul petelor consemnate. TLR se referă la Timpul Legal Român, adica ora observaţiei.

Un alt telescop, cu oglindă de 260 mm și distanță focală de 3970 mm (!) depășea dimensiunile cupolei și era instalat în afara ei. Se pare că Irimeș avea planuri mărețe pentru observatorul său: voia să ridice o cupolă de 7 metri diametru pentru acest instrument, ba mai mult, își propusese chiar un telescop reflector și mai mare, cu oglinda de 910 mm, până în anii '80. A decedat însă înainte să apuce să le realizeze.

Romulus Irimeș și soția în fața Observatorului propriu,
lângă tescopul de 260 / 3970 mm

Clasă școlară în vizită la Observatorul din Dealul Aluniș.
În dreapta, în fața telescopului de 260/3970 mm, îl regăsim pe Romulus Irimeș.

Cum să prinzi un meteor

Azi am fost la BCU. Deși sezonul stelelor căzătoare începe abia în iulie, trebuie să vă redau un extras pitoresc găsit în secțiunea despre meteori din Zări din univers: din astronomia sistemului solar, o cărticică apărută la Arad în anul 1916. Autorul este Gavril Todică (1877-1946), un important popularizator al astronomiei în Transilvania (s-a născut la Iclod în jud. Cluj și s-a stabilit ulterior în Geoagiu de Jos jud. Hunedoara). Acesta evocă un episod petrecut în tinerețe din care transpare fascinația copilului pentru fenomenul meteoric, dar și o ciudată practică de "momire" a stelelor căzătoare întâlnită în lumea satelor românești din zona Bistriței pe la sfârșitul anilor 1800 (ortografia îi aparține autorului, eu am inserat doar cele două note între paranteze pătrate):

„Prin iulie 1894 ca elev de clasa IV gimn. plecasem într`o escursiune prin munții Bărgăului și cătră Bucovina. Mă aliasem cu un cărăuș din Cușma (o comună nu departe de Bistriță), care tocmai ducea vișine într`o căruță să le vândă pe unde o putea. După o scurtă odihnă de cu seară, pornirăm din Cușma pe la 12 ore noaptea. O fire poetică ar fi fost fascinată de calmul ipnotic al nopților de vară, eu - neîmpăcat cu poeții și romancierii - mă simțeam fermecat de căruțat și de ceriul înstelat. Privesc la stele și de-odată zăresc, că se desprinde un glob focos și fenomen rar  - se înalță încet, lăsând puzderii de schintei în urma lui. Simțesc, că mi-se oprește respirația și... alarmez pe cărăuș să privească și el. Atunci fenomenul dispare.
- Ei, băiete - răspunse cărăușul, - de ce nu tăcuși, că-l aduceam lângă noi!
- Cum și ce aduceai lângă noi?
- Pe smeul, ce-l văzuși sburând. Când grăiești se face nevăzut.
- Cum îl aduceai? Și cum se aduce?
- Crestezi cu cosorul [cuțit scurt cu vârful încovoiat] un cerc pe pământ. Te așezi în mijlocul cercului cu un cățel de aiu [usturoi] și atunci îți vine în apropiere, dar nu trece în lăuntrul cercului.
Astfel ne fu convorbirea, și-mi aduc aminte, că m-am speriat strașnic."

Pentru mai multe informații despre activitatea astronomică a lui Gavril Todică vă recomand excelentul articol al doamnei Adela Herban.

Care a fost primul observator astronomic din România?

OBSERVATÓR observatoare, s. n. 1. (Mai ales în sintagma observator astronomic) Clădire special amenajată și dotată cu instrumente pentru observații științifice asupra corpurilor cerești, fenomenelor astronomice; instituția aflată în această clădire. (DEX 2009)

Care a fost primul observator astronomic din România? În cele ce urmează vom abandona orgoliile regionale și ne vom convinge că întrebarea este, la urma urmei, destul de dificilă: ea poate avea mai multe răspunsuri corecte, în funcție de sensurile întrebuințate. Dar mai întâi să aducem câteva lămuriri de natură istorică: în primul rând, trebuie precizat că România a apărut ca stat abia în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească sub Alexandru Ioan Cuza, în vreme ce în prezent prin România se înțelege teritoriul format după alipirea Transilvaniei în 1918. Prin urmare, dacă întrebarea de mai sus se referă la primul observator astronomic înființat în România modernă (interbelică), răspunsul poate fi unul simplu: cel din Cluj, înființat de Gheorghe Bratu în 1921. Dacă însă întrebarea se referă la România lui Cuza sau la Transilvania, răspunsul se cuvine a fi dezvoltat.

Un observator astronomic cu caracter popular (popular, deoarece avea ca scop propagarea astronomiei în rândul maselor) a fost înființat la București în 1910 la inițiativa amiralului Vasile Urseanu (1848-1926). Cu doi ani înainte,  în 1908, alt observator astronomic fusese inființat în Bucuresti, în cartierul Filaret - actualul Institut Astronomic al Academiei Romane. La momentul acela în capitală existau deja de peste un deceniu alte două puncte de observații astronomice: Observatorul de la Institutul Meteorologic din Filaret, însărcinat cu stabilirea și transmiterea orei oficiale încă din 1893, și Observatorul Astronomic Militar de pe Dealul Piscului, stabilit în 1895 cu un scopul de a realiza planul orașului. Însă legătura dintre cartografie și astronomie se materializase cu cațiva ani mai devreme în frumosul Iași, deși sub o formă provizorie. Militarul Constantin Căpităneanu (1844 – 1893), adesea considerat primul astronom din România lui Cuza, înființase acolo un observator provizoriu (o construcție de lemn) încă din anul 1875. După toate indiciile, acesta este primul observator astronomic din Principatele Unite. Instrumentele sale vor cunoaşte însă lungi peregrinări dintr‑un loc în altul, negăsindu‑se încă banii necesari pentru construirea unui edificiu permanent. Cu toate acestea, Căpităneanu a determinat coordonatele geografice a numeroase localități și a contribuit la realizarea triangulației generale a Principatelor.

Care era situația observatoarelor astronomice din Transilvania? Să ne întoarcem în 1794, an care a marcat un alt moment important pentru istoria astronomiei ardelene, când, la inițiativa lui Ignac Batthyany (1741-1798), se înființează la Alba Iulia unul dintre cele mai importante observatoare astronomice din regiune. În singura publicație a observatorului, intitulată "Initia Astronomica" (1798), Antonius Martonfi - cel dintâi astronom de aici - descrie în amănunt înfățișarea acestui lăcaș știintific, adesea considerat (în mod eronat) primul din Ardeal. Trebuie însă spus că deja în prima jumătate a aceluiași secol, profesorul iezuit Nicolae Janosi intemeiase la Cluj un observator astronomic propriu, completat ulterior de marele matematician și astronom Maximilian Hell (1720-1792). Din cartea lui I. M. Ștefan şi V. Ionescu-Vlăsceanu aflăm că Janosi produsese chiar o lucrare de astronomie în limba latină. Totuși, cu mai bine de două secole înainte de existența observatoarelor de la Alba Iulia și Cluj, găsim la Curtea episcopală din Oradea primul observator astronomic medieval (pre-telescopic, deci fără lunete) atestat. Acolo îl întâlnim pe episcopul Ioan Vitez de Zredna (Vitéz János), profesorul copiilor lui Iancu de Hunedoara, preocupat atât de literatură, artă și muzică, cât și de astronomie. Observatorul orădean, stabilit la mijlocul secolului al XV-lea, îl va precede cu mai bine de 150 de ani pe cel mult mai celebru al danezului Tycho Brahe (1546-1601) și va conduce la stabilirea în cetatea de pe malul Crișului Repede a așa zisului "Meridian Zero" pentru aproape 200 de ani (până în 1667, când a fost mutat la Paris şi mult mai târziu, în 1851, la Greenwich, Anglia).

Care a fost deci primul observator astronomic de pe teritoriul țării noastre, vă întrebați? Din informațiile disponibile, credem că el trebuia să se afle la Sarmizegetusa Regia, lângă Grădiștea de Munte (jud. Hunedoara). Acolo pot fi găsite urmele sanctuarelor-calendar ale dacilor, monumente remarcabile prin caracterul lor astronomico-religios. Soarele de andezit, o lespede circulară cu o extensie din piatră spre nord, se pare că îndeplinea rolul unui cadran solar tip linie meridiană, cu ajutorul căruia dacii puteau să marcheze momentele astronomice cheie (solstițiile și echinocțiile), iar sanctuarul cel mare, cu un diametru de 30 de metri, alcătuit din stâlpi dispuși sub forma a trei cercuri concentrice,  codifica prin numărul elementelor sale durata anului dacic - era așadar un calendar cu totul original, neîntâlnit la alte popoare. O parte din aceste construcții stă și azi mărturie pentru preocupările astronomice ale strămoșilor noștri din trecutul îndepărtat. 

"Ad Astra!" şi "Nouă teorie cosmogonică" - două lucrări remarcabile scrise de Ioan Corbu

Ardeleanul Ioan Corbu a activat ca popularizator al astronomiei la începutul secolului al XX-lea. S-a născut în 1873 la Zagra (jud. Bistriţa-Năsăud) şi a absolvit Facultatea de Drept din Cluj în 1896, lucrând mai apoi ca judecător tutelar la Secţia orfanală a Judecătoriei din Bistriţa. A publicat mai multe articole despre planete şi soare în Revista Bistriţei, Natura şi Orion. În 1910 îi apare cartea "Ad Astra! Astronomie poporală în icoane", o închegare de materiale astronomice pe care un recenzor contemporan o numeşte "cea mai de samă carte de popularizare ştiinţifică scrisă în limba românească".  Această realizare este cu atât mai măreaţă cu cât Corbu era, în fond, un astronom amator!

A doua carte pe care aş vrea să v-o prezint (de fapt prima în ordinea cronologică a apariţiei) reprezintă rodul interesului aceluiaşi autor pentru teme aparţinând sferei cercetării astronomice. Aproape nimeni nu mai ştie azi că Ioan Corbu s-a numărat printre puţinii români care au exprimat o teorie cosmogonică pertinentă proprie. Lucrarea originală "Nouă teorie cosmogonică", în care autorul introducea ideea captării corpurilor mai mici de către un corp central ca explicaţie pentru apariţia sistemului solar, a fost scrisă între 1896-1903 şi apoi reeditată în 1907. Despre ideea captării în cosmogonie aflaţi mai multe din articolul dlui. Virgil V. Scurtu publicat în nr. 8 al revistei Ştiinţă şi Tehnică din 1967.

Teoria cosmogonică a lui Corbu nu fusese însoţită de calcule matematice astfel încât ea este acum atribuită oficial controversatului astronom american Thomas Jefferson Jackson See, care o va publica abia în 1910.

Ioan Corbu moare în 1954 şi este înmormântat în comuna natală. Despre el şi despre Gavril Todică, un alt popularizator al astronomiei din Transilvania, puteţi citi mai multe în excelentul articol al dnei. Dr. Elvira Botez disponibil aici.

Vechiul tun meridian de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.
Dincolo de gardul din stânga se află rămăşiţele vechiului ceas solar

În 2013 am aflat cu surprindere dintr-un articol foarte bine documentat despre existenţa la Bucureşti, în urmă cu mulţi ani, al unui ceas solar tip "tun meridian" care vestea localnicilor amiaza solară printr-o explozie controlată. Dispozitivul fusese amplasat pe bulevardul central din Dealul Mitropoliei, undeva lângă clopotniţă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unei legislaţii menite să reformeze şi să occidentalizeze Ţările Române: Regulamentul Organic. Tunul meridian făcea parte dintr-o categorie de cadrane solare relativ comună în Europa acelor vremuri. Din nefericire, din piesa de la Bucureşti nu se mai păstrează astăzi decât soclul de marmură, iar pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a caracteristicelor şi funcţiunii acestui instrument vom poposi cu gândul în Moldova, la Iaşi, unde se găseşte o piesă în mare măsură similară celei din capitală (o alta în stare mai precară am găsit-o la Muzeul Ceasului din Ploieşti). 

Cadran solar tip "tun meridian". Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Iaşi.

Fotografia de mai sus şi informaţiile următoare mi-au fost puse la dispoziţie prin amabilitatea doamnei Monica Nănescu, muzeograf la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii "Ştefan Procopiu" din Iaşi. Ceasul solar de aici face parte din categoria Tezaur. Are un diametru de 25 cm, datează din aprox. 1880 şi provine din Franţa. Este realizat din marmură, are formă circulară şi este prevăzut cu lupă şi tun din bronz cu explozie. Pe cadran se disting două puncte Est şi Vest, iar în jurul acestei rozete sunt trasate orele, cu cifre romane (XII, I, II, III…, în partea dreaptă, respectiv XI, X, IX…, în partea stângă). Piesa era orientată în așa manieră încât razele solare se concentrau în focarul lentilei, iar după câteva secunde se producea o explozie care marca, în acest fel, ora 12. Dar pentru a focaliza lumina era necesar ca lentila să fie îndreptată spre soare, adică suportul ei să fie reglat periodic pe înălţime, în funcţie de declinaţia solară şi, deci, în funcţie de sezon. Reamintim cititorului că altitudinea soarelui deasupra ecuatorului ceresc şi deci implicit deasupra orizontului local depinde de anotimp. Acest neajuns constructiv, dar şi răspândirea mijloacelor mecanice de măsurare a timpului au condus treptat la abandonarea practicii zgomotoase de a vesti miezul zilei prin bang violent.    

Domnul Virgil V. Scurtu mi-a trimis o copie după un articol apărut în 1969 care tratează subiectul tunului meridian din Bucureşti. A fost scris de astronomul amator Corneliu Filoti (o fotografie găsiţi aici, este cel din spatele oglinzii circulare) şi inclus într-o publicaţie multiplicată în numai câteva exemplare, pe care Filoti obişnuia să le trimită prietenilor. Redăm în continuare cititorilor noştri conţinutul acestui articol (inclusiv fotografiile de demult), considerându-l deosebit de important şi datorită referinţelor la alte cadrane solare vechi situate dincolo de Carpaţi.   

Ceasul solar din Bucureşti

          În calendarul de perete editat de Editura Politică pe anul 1969 găsim o informaţie care ne-a atras atenţia în mod deosebit. Se vorbeşte aici despre existenţa, cu mulţi ani în urmă, la Bucureşti, a unui ceas solar de o construcţie foarte ingenioasă. După indicaţiile date, nu mi-a fost greu să găsesc rămăşiţele acestuia.

          Pe dealul Mitropoliei, în parcul plin de verdeaţă şi flori, în apropierea clopotniţei de la intrarea principală ridicată de Constantin Brâncoveanu, se află un bloc de marmură albă de formă paralelipipedică, cu secţiunea pătrată cu latura de 58 cm şi înălţimea de 92 cm. Este soclul pe care, cu aproape 13 decenii în urmă, a fost instalat primul ceas solar din Bucureşti, cu ajutorul căruia străbunii noştri aflau zilnic ora exactă. Toate cele 4 feţe laterale ale soclului au sculptate, în chip de ramă, jerbe plantiforme, care ilustrează rodnicia pământurilor noastre. Pe trei din ele cele patru găuri existente astăzi ar putea arăta că la vremea lor aveau pe ele fixate câte o placă. O singură faţă pare a fi întreagă, aşa cum probabil a existat cu ani în urmă. Pe ea se află sculptat un vultur cu aripile întinse, ţinând în ghearele sale o carte pe care sunt scrise, cu literele vremilor trecute, cuvintele: "Romanilor, credinta si dragostea fie-va deviza si prin paza legilor si pastrarea drepturilor cistigate veti ajunge la fericirea voastra."

          Se pare că pe acest soclu era fixat un obelisc prismatic, pe care era zugrăvit cadranul solar. Alături, un sistem de lentile - aşa numitul "tun meridian" - concentra razele de Soare în aşa fel încât zilnic, când Soarele trecea la meridian, aprindea o cantitate oarecare de praf de puşcă, care dădea naştere la rândul ei unei puternice expozii, auzită dincolo de marginea oraşului din acea vreme.

          Documentele vremii consemnează că ideea instalării acestui ceas solar a fost preconizată de tinerii români care au studiat la Paris. Ei au văzut un asemenea mecanism în splendida grădină a castelului Luxemburg şi au rămas deosebit de impresionaţi de ingeniozitatea parizienilor. Influenţaţi de entuziasmul acestor tineri, gospodarii urbei de pe malurile Dâmboviţei, care aveau în acel moment drep obiectiv înfrumuseţarea noului bulevard creat în faţa Mitropoliei, s-au gândit să monteze aici un asemenea ceas. Soclul de marmură, relicva încă existentă, a fost comandat în Italia, iar piesele necesare mecanismului care făcea legătura cu cadranul solar au fost realizate de cesornicarul Radona din Odesa. 

          La 25 noiembrie 1841 piesele ingeniosului ornic au sosit pe malurile Dâmboviţei şi au fost verificate şi instalate de arhitectul de pe atunci al oraşului, Xavier Villacrosse, împreună cu prof. Petrache Poenaru, pe atunci directorul Colegiului Sf. Sava. 

          "Aşa se face că puţin după aceea" - sună documentul citat mai sus - "bucureştenii aflaţi în orice punct al oraşului, auzind la amiază explozia provocată de ceasul solar, îşi scoteau uriaşele ceasornice "de sân", le deschideau tacticos capacele şi, după ce priveau cadranele, reglau minutarele către orele 12".

          "Tot din documente aflăm" - continuă documentul citat - "că pe la finele veacului trecut a mai existat un ceas solar în Bucureşti, în frumoasa grădină a lui Grigore Suţu, proprietarul palatului de lângă Spitalul Colţei. Un al treilea exemplar de acest gen era montat în curtea unei vile din Sinaia, fostă proprietate a aceluiaşi Gr. Suţu. Dar despre aceste din urmă două ceasuri solare n-a rămas nici urmă."

          În trecerea dvs. prin Bucureşti este bine să-l vedeţi. Cu această ocazie poate vor trece şi cei care, locuind în Bucureşti, ar putea să reconstituie din rămăşiţe o piesă de muzeu pentru un Muzeu a Astronomiei

Corneliu Filoti  

Aflându-mă la Bucureşti în luna iunie fireşte că nu am ratat ocazia de a-l căuta. L-am găsit în acelaşi loc descris de Filoti, dar în alt context. Gărduleţul metalic de pe vremuri a cedat acum locul unui ditamai zid chinezesc, în umbra căruia blocul de marmură albă zace ascuns privirii. Latura cu vulturul nu poate fi văzută din stradă, iar împrejmuirea este impasabilă. Singura poartă de acces în incinta îngrădită este mereu închisă pentru vizitatorul de ocazie, iar cadranul solar pare acum definitiv uitat: nimeni de aici nu auzit de el. În lipsa bunăvoinţei înalţilor prelaţi din această citadelă a ortodoxiei româneşti, viziunea lui Filoti de a reconstitui vechiul tun meridian din Bucureşti riscă să rămână doar un vis frumos al unor vremuri demult apuse.

Soclul vechiului cadran solar tip tun meridian din Bucureşti

Str. Observatorului din comuna Baciu, jud. Cluj

Primăria comunei Baciu a amplasat plăcuţe cu numele străzilor din localitate, printre ele numărându-se şi Str. Observatorului, prima alee pe dreapta după ce treci de Petrom.

Surpriza plăcută constă în faptul că edilii de aici nu dau uitării trecutul mai puţin cunoscut al comunei vecine Clujului: în urmă cu vreo 30-40 de ani pe dealul de aici exista unul dintre puţinele observatoare astronomice personale din ţara noastră. Despre acesta şi despre pionieratul lui Romulus Irimeş am scris un articol în 2012. 

Romulus Irimeş împreună cu soţia la Observator

Despre modelul cosmologic de la biserica de lemn din Şurdeşti, Maramureş

În luna noiembrie 2013, în timp ce se afla în vizită la biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihai şi Gavril din localitatea maramureşeană Şurdeşti, dl. Dimitrie Olenici de la Planetariul din Suceava a observat pe tavanul din pronaos o reprezentare grafică a sistemului nostru solar în viziune geocentrică. La câteva zile am primit de la dumnealui două fotografii care mi-au stârnit pe loc interesul. 

Modelul de la biserica Şurdesti. Foto Dimitrie Olenici.

"Haremul" lui Pickering

Observatorul Astronomic Harvard in anul 1899

"Haremul" lui Pickering

Articol scris de Virgil V. SCURTU

Pe data de 2 ianuarie 1839 Louis DAGUERRE a reusit o imortalizare a imaginii LUNII prin procedeul numit atunci daguerotipie. Pe data de 7 ianuarie, despre acest eveniment a prezentat o comunicare la Academia de Stiinte celebrul astronom si fizician, academician si director al Observatorului din Paris si un timp si ministru al Marinei, Dominic Francois ARAGO. In acelasi an, astronomul englez John HERSCHEL a denumit noua tehnica FOTOGRAFIE. Tot in 1839 s-au infiintat doua observatoare astronomice. Unul la PULKOVO, la sud de Petersburg si altul langa Cambridge, USA, pe langa Colegiul Harvard.

Nebuloasa "Capul de cal" - 125 ani de la descoperire

 

NEBULOASA "CAPUL DE CAL"- 125 ani de la descoperire
Articol scris de Virgil V. SCURTU

Spre deosebire de majoritatea corpurilor ceresti quasipunctiforme, cum sunt stelele si planetele, care au fost observate cu ochiul liber din cele mai vechi timpuri, asazisele nebuloase, cu aspect nedefinit, nebular, s-au observat abia in perioada introducerii telescopului in practica astronomica. Sunt doar 2 nebuloase vizibile, in anumite conditii, cu ochiul liber: nebuloasa din Andromeda, descoperita de fapt de Simon Marius, rivalul lui Galilei in descoperirea satelitilor lui Jupiter si marea nebuloasa din Orion, descoperita in anul 1611 de astronomul Peiresc. Apoi un mare descoperitor de nebuloase a fost William Herschel. Cam in aceeasi perioada vanatorul de comete Messier realizeaza un catalog cu circa 100 obiecte nebulare, din care multe erau de fapt ingramadiri stelare. Nebuloasele propriu zise sunt de mai multe feluri, cele 2 mari categorii fiind nebuloasele luminoase si nebuloasele obscure. Cele luminoase pot fi amorfe (fara forma) , filamentoase si planetare, ultimele avand aspect de planeta in instrumentele mici. Nebuloasele obscure sunt zone intunecate care se suprapun pe fondul stelar al Caii Lactee. Din a doua parte a secolului al XIX-lea, a intrat in practica astronomica METODA FOTOGRAFICA, care a permis descoperirea majoritatii nebuloaselor.

Astronomie la Sarmizegetusa (II)

Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ruinele forului roman.

După cucerirea Daciei de către împăratul Traian (106 e.n), romanii își vor stabili capitala provinciei într-o zona de șes situată în apropierea trecătorii care leagă azi Banatul de Transilvania. Așezarea va fi numită Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, preluând din punct de vedere administrativ numele purtat de vechea capitală a lui Decebal situată adânc în Munții Orăștiei. Astăzi la Sarmizegetusa de lângă Hațeg se poate vizita parcul arheologic cu ruinele vechiului oraș roman și peste drum muzeul înființat de către Constantin Daicoviciu în 1924 unde se păstrează câteva piese valoroase descoperite în timpul săpăturilor, printre ele numărându-se și fragmentele unui frumos cadran solar.

La cabinetul de curiozități

Aseară la Muzeul de Istorie al Transilvaniei am vizitat expoziția Wunderkammer - Cabinetul de curiozități. Printre obiectele expuse se numără celebrele tăblițe de la Tărtăria, o sferă armilară dar și o posibilă componentă de OZN. 

Cadranul solar al lui Ahaz

Niciun alt cadran solar din istorie nu s-a bucurat de un tratament atât de preferențiat în literatură precum cel al Regelui Ahaz. Prima mențiune ne-o oferă Vechiul Testament prin anul 700 î.e.n., apoi îl regăsim comentat în scrierile istoricului evreu Iosif Flaviu, în studiile matematicianului portughez Pedro Nunes (1564). Însuși Camille Flammarion ajunge să abordeze subiectul, urmat apoi de Claudio Pasini (1900).

Ca să înțelegem mai bine interesul deosebit pe care l-a suscitat acest obiect trebuie mai întâi să percepem latura sa miraculoasă, iar pentru aceasta vom face apel direct la primele surse, adica la scurta mențiune din Vechiul Testament, în varianta traducerii lui Cornilescu, a episodului dintre profetul Isaia și bătranul rege bolnav Ezechia (urmașul lui Ahaz), căruia Dumnezeu îi răsplătește credința adăugându-i încă 15 ani la viață. Soarta lui se anunță a fi pecetluită prin următorul semn :

Și Isaia a zis: "Iată, din partea Domnului, semnul după care vei cunoaște că Domnul va împlini cuvântul pe care l-a rostit: "Cum vrei: să treacă umbra peste zece trepte înainte sau să dea înapoi cu zece trepte?" Ezechia a raspuns: "Nu este mare lucru ca umbra să treacă înainte peste zece trepte; ci mai bine să se dea înapoi cu zece trepte." Atunci Isaia, prorocul, s-a rugat Domnului, și Domnul a dat cu zece trepte înapoi umbra din locul în care se coborâse pe cadranul soarelui lui Ahaz. (Regi II 20:9-11)

Altundeva (Isaia 38:8) citim:

"Voi întoarce înapoi cu zece trepte umbra treptelor cu care s-a coborât soarele pe cadranul lui Ahaz." Si soarele s-a dat inapoi cu zece trepte de pe treptele pe care se coborâse.

Aici trebuie să ne dea de gândit repetarea aproape obsesivă a cuvântului treaptă. Folosirea sa este oarecum surprinzătoare dacă păstrăm bine în minte imaginea vechilor cadrane solare din lumea greco-romană, în care o tijă proiectează umbra soarelui pe un semicerc orar gradat și în care nu întâlnim, deci, nicio scară. Într-adevăr, cuvântul evreu corespunzător poate fi tradus atât ca treaptă a unei scări, dar și ca grad sau linie, aceasta fiind și varianta preferată de către unele traduceri moderne, de pildă cea Ortodoxă contemporană, în care același pasaj ia următoarea formă:

"Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii". Și soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.

Deși a doua traducere ne ajută să vizualizăm mai bine fenomenul, o vom prefera totuși pe prima deoarece, în opinia noastră, cuvântul treaptă se apropie mai mult de adevărul istoric și reflectă mai bine natura misterioasă a dispozitivului solar în cauză. Cunoaștem, de pildă, că în vremurile lui Herodot pentru a citi ora egiptenii foloseau un tip de cadran solar portabil, de formă neobișnuită, care putea fi utilizat chiar dacă nu se știa nici poziția meridianului și nici punctele cardinale. Pentru aceasta posesorul trebuia doar să orienteze micul dispozitiv astfel încât ora indicată de umbra cubului  central ("altarul") pe marcajul de pe fața orizontală se coincidă cu cea indicată de proiecția pe... treptele laterale.

Cadranul solar egiptean portabil: un model pentru Regele Ahaz?
După Rene R.J.Rohr.

Aspectul exterior al acestui mic cadran solar portabil de acum 2600 de ani era, fără îndoială, de sorginte babiloneană, el putând trece foarte bine drept o reprezentare în miniatură a unui zigurat din vechile orașe mesopotamiene. Pe de altă parte, Herodot mărturisește că și grecii au învățat cadranul solar tot de la babilonieni. 

Și acum începe să se înfiripe o legătură interesantă. Suntem mai aproape ca oricând de a vizualiza cadranul din vremea regelui Ahaz și de a înțelege natura și proveniența sa adevărată. În Regi II 16:10-11 citim: 

"Împăratul Ahaz s-a dus la Damasc înaintea lui Tiglat-Pileser, împăratul Asiriei. Și, văzând altarul din Damasc, împăratul Ahaz a trimis preotului Urie chipul și înfățișarea acestui altar, întocmai cum era făcut. Preotul Urie a făcut un altar întocmai după chipul trimis din Damasc de împăratul Ahaz, și preotul Urie l-a facut mai înainte ca să se întoarcă împaratul Ahaz din Damasc." 

Asirienii, popor de origine mesopotamiană, ocupaseră de aproape zece ani Damascul și nu e întrutotul neverosimil ca acel altar să fi fost construit chiar de invadatori pentru slăvirea propriului panteon bogat în zei. Mai departe, luând în considerare admirația lui Ahaz pentru (ceea ce credem noi a fi) efectul de orologie solară al acestui altar-cadran(-zigurat?), putem înțelege de ce regele din Ierusalim ar fi ales să-și clădească în capitala sa o copie asemănătoare. Numai că trăsăturile străine și mai ales  natura eretică a construcției nu aveau să-i atragă regelui decât disprețul propriului popor și mânia Zeității locale.

După tradiţia talmudică, atunci când regele Ahaz (care fusese perceput drept un rău cârmuitor) a murit, Dumnezeu a scurtat ziua cu zece trepte (grade, linii). Aşadar, când bolnavului rege Ezechia, urmașul lui Ahaz, i s-a prelungit viața, ziua a revenit din nou la durata ei normală. În Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, o scriere apocrifă a Vechiului Testament cunoscută și sub numele Ecclesiasticul (a nu se confunda cu Eclesiastul) găsim o altă referință la întoarcerea orelor și prelungirea duratei zilei, de pildă la 46:5:

"Oare nu prin mâna lui s-a întors soarele şi o zi s-a făcut ca două?"

Sau la 48:26:

"În zilele lui s-a întors soarele și a înmulțit regelui viața" 

Există altă circumstanță în afara intervenției divine care putea explica acest fenomen, respectiv mișcarea inversată a umbrei soarelui pe cadran? Meșteșugarul renascentist Cristopher Schissler făurise pe la 1578 un asemenea dispozitiv de măsurare a timpului, sub forma unui vas de alamă, care reproducea tocmai acel comportament bizar din biblie. Pentru a obține efectul, micul bol de 30 cm trebuia doar umplut cu apă, iar refracția razelor luminoase la contactul cu mediul lichid făcea ca umbra gnomonului să bată numaidecât în retragere...

"Horologium Achaz" al lui Cristopher Schissler. Sursa fotografiei aici.

Astronomie şi astrologie în Rudimenta Cosmographica a lui Johannes Honterus

Anul acesta aniversăm 515 ani de la naşterea în Braşov a lui Johannes Honterus, unul dintre saşii erudiţi care avea să rămână în istoria astronomiei autohtone printr-o "descriere a lumii în versuri", o lucrare tipărită ce se va bucura de o largă răspândire în mediile europene: Rudimenta Cosmographica sau Elementele Cosmografiei. Cartea va fi utilizată în spaţiul german ca manual de astronomie ptolemeică o bună bucată de vreme, până în secolul al XVII-lea când propagarea concepţiei heliocentrice asupra Universului face ca părţi din Cosmografia braşoveanului nostru să nu mai corespundă. De altfel, trebuie să notăm că ediţia definitivă a cărţii lui Honterus apare în 1542, aproape concomitent cu De Revolutionibus Orbium Coelestium (1543), opera revolutionarului Copernic care indeparteaza definitiv Pamantul din centrul lumii.

Din culisele astronomice ale filmului Decolarea (1971)

Ioan Mircea Corpodean (în spatele trepiedului)
și actorul Emil Hossu, privind Soarele,
în timpul pregătirilor pentru filmarea peliculei Decolarea (1971)

Decolarea este o peliculă românească din 1971, în regia lui Timotei Ursu, avându-l ca protagonist pe actorul Emil Hossu. Acesta joacă rolul lui Paul Bentu, șef de promoție la o școală de aviație, care primește o repartiție de stagiu la aviația utilitară din Cluj. El va constata repede că în locul zborurilor curajoase mult-visate, slujba nouă presupune pilotarea unor cutii scârțâitoare aproape de nivelul solului pentru a îndeplini diverse misiuni considerate banale. "Hâța-hâța, birjar pe tărăboanțe!", după cum se plânge însuși personajul în film. Indisciplina tot mai mare a lui Paul, generată de frustările sale, va fi rezolvată în cele din urmă prin implicarea sa în inundatiile din 1970, la care se adaugă o frumoasă poveste de dragoste între el și Valentina.

Vechiul observator astronomic din Cluj

Vechiul Observator Astronomic din Cluj, astăzi demolat

Se pare că prima încercare de a constitui un observator astronomic la Cluj i-a aparținut profesorului iezuit Nicolae Janoși, cândva între anii 1700-1750. El începe construcția unui turn astronomic în cadrul universității de atunci, finalizat în 1759 și dotat cu diferite instrumente: un cvadrant mobil, un orologiu astronomic, telescoape, etc. Observatorul se născuse însă prea devreme...

Când în 1921, după aproape 200 de ani, se înființează Observatorul Astronomic din Cluj, el va avea în patrimoniu doar un vechi teodolit. Gheorghe Bratu și Gheorghe Demetrescu, directorii instituției din acele vremuri incerte, izbutesc cu greu să procure dotările necesare. 

Gheorghe Bratu și astronomul francez L. D'Azambuja, în fața unui
celostat din curtea observatorului Paris-Meudon (1933)

Astfel, în 1924 se obține terenul pe care se va ridica complexul observatorului, situat la colțul dintre actualele străzi Republicii și Observatorului (acum știți de unde i se trage numele!). Următoarele două fotografii le-am reprodus din albumul foto "Cluj-Napoca un oraș în mișcare". Deși realizate mult mai târziu, prin anii '70, ele vă ajută totuși să localizați amplasamentul. Drumul din planul median este precursorul Str. Observatorului de azi, drumul care coboară e Str. Republicii, iar cel care urcă e Calea Turzii. În mijlocul fotografiei se observă cupola vechiului Observator, astăzi demolat.   

În următoarea imagine regăsim partea estică a Străzii Observatorului. Se poate recunoaște Complexul social-studențesc (căminele și cantina), pe atunci în construcție. La est de complex, în colțul din dreapta, vedem iarăși cupola vechiului Observator Astronomic, cam pe unde ar fi acum Sigma Shopping Center.

Revenim însă la începuturile sale (anii 20-30), când Observatorul Astronomic se prezenta în felul următor. 

Complexul vechiului Observator Astronomic

În 1927 se construiește sala meridiană și începând cu 1933 noua lunetă achiziționată se instalează sub cupolă. În 1934 se finalizează construcția observatorului.

Sala ecuatoriala în construcție, toamna 1929

Telescopul de 50 cm, acum depozitat în lăzi la stația din Feleac

Pavilionul central, 25 noiembrie 1931

Gheorghe Bratu și grupul,
cu ocazia eclipsei de Soare din 19 iunie 1936

Fotografiile de epocă mi-au fost puse la dispoziție de către dna. Dr. Elvira Botez.

Din 1982 și până în prezent Observatorul Astronomic Cluj își desfășoară activitatea într-o nouă clădire, situată în spatele Grădinii Botanice, pe Str. Cireșilor nr. 19. Programul lui de vizitare îl găsiți aici. El nu este însă singurul observator astronomic al orașului de pe Someș. Legat de aceasta vă recomand să citiți despre observatorul astronomic părăsit al lui Romulus Irimeș.  Iar dacă vă pasionează istoria astronomiei românești în general puteți citi mai multe aici. 

Observatorul Astronomic de pe Str. Cireșilor, Cluj-Napoca