Despre clovni şi nebuni, zei războinici şi planeta Marte

Reprezentare a lui Păcală vs. Nebunul în Tarotul de Marsilia

Clovnul sau Nebunul este o figura arhetipală care a existat dintotdeauna. Rolul său este de a ne vorbi, prin metafore şi umor, despre imperfecțiune, haos, decădere, și, în cele din urmă, moarte. Ca răspuns la provocările vieţii putem alege să ne comportăm în două feluri: putem îmbrăţişa fie tragedia, manifestând o veşnică revoltă pe voinţa divină care ne-a hărăzit asemenea soartă, fie comedia, prin detaşare şi umor - aşa cum face clovnul. Păcală, personificarea nebunului în mitofolclorul românesc, nu este o fire rea, chiar dacă rezultatele activităților sale se dovedesc a fi de multe ori neplăcute pentru cei din jur. Dintre toţi aceştia el este singurul care îşi asumă decăderea.

Clovnul, personajul comic pe care azi îl întâlnim mai ales la reprezentaţiile de circ, poartă şi numele de pehlivan. Din cartea "101 greşeli de lexic şi semnatică" aflăm că sensul iniţial al cuvântului în limba de origine (turcă) era acela de luptător sau persoană puternică, dar cu timpul a ajuns să aibă şi accepţiuni mai variate, circumscrise unui univers ludic: acrobat, jongler, saltimbanc, scamator, om glumeţ, poznaş, şiret, şarlatan, escroc etc. Prin urmare, nu trebuie să mire faptul că, de cele mai multe ori, rolul clovnului trebuie să fie asumat de către un bărbat şi există foarte puţine ocazii în care el revine unei reprezentate a sexului gingaş. În fond, măscăriciul reprezintă o reducţie comică modernă a marilor războinici din antichitate. Aceşti eroi erau deseori măcinaţi de contradicţii, prezentând o latură ascunsă, întunecată, căzând pradă fie alcoolului, fie nebuniei. Însuşi marele Hercule, cel mai puternic şi curajos dintre semizei, nu-şi putea înfrâna pasiunea pentru mâncare, băutură, și cântec, ucigându-şi soţia şi copiii într-un moment de nebunie.    

Statuia lui Hercule de la Băile Herculane, jud. Caraş-Severin

Odată cu trecerea timpului, oamenii au încetat să mai creadă în semizei, iar tragediile lor eroice au lăsat treptat loc comediei. Arlechinul, bufonul cu îmbrăcăminte multicoloră, reprezenta tocmai reducţia umoristică a lui Hercule într-un plan mai apropiat de vechea comedie italiană la fel cum imaginea de mai jos redă masca burlească a unui personaj din vremuri şi spaţii geografice mai familiare nouă.

La baza tuturor acestor imagini arhetipale stă însă corpul ceresc pe care anticii l-au asociat războiului datorită culorii. Vorbim desigur despre roşiatica planetă Marte.   

Dacia hiperboreană

"În cetatea naturală a Carpaţilor s-au precipitat ca într-o imensă cupă cosmică, popoare geto-dacice şi nu au mai părăsit-o nici până astăzi. Explicaţia ne este dată de geografia sacră a acestor ţinuturi."

Vasile Lovinescu, "Dacia hiperboreană"

Autorii antici au scris despre Hiperboreea, patria unei civilizaţii nordice aflate la interferenţa dintre mit şi adevăr. În interesantul său studiu Vasile Lovinescu (1905-1984), nepot al lui Eugen Lovinescu, susţine că apariţia dacilor în arcul carpatic trebuie pusă în legătură cu migraţia spre sud a hiperboreenilor, ocazie cu care face câteva analogii astronomice demne de atenţie. Asupra lor mă voi opri în continuare.  

Precum în Cer aşa şi pe Pământ

Considerând pământul drept o oglindă a cerului, aşa cum va face 60 de ani mai târziu Robert Bauval pentru egipteni în "Misterul constelaţiei Orion", Lovinescu observă că lanţul muntos al Carpaţilor prezintă asemănări cu tiparul constelaţiei Dragonului, printre stelele căruia se număra în vechime şi Polul Ceresc (4000 îen - 1800 îen). Aici trebuie să spunem că analogia se referă strict la forma şerpuitoare a grupului şi este totuşi departe de a fi perfectă. 

Munţii Carpaţi

Constelaţia Dragonul sau Draco pe cerul de seară. Sursa.

Chiar şi aşa, observăm că stindardul dacic (botezat Draco) fixează imaginea dragonului şerpuitor din spatele constelaţiei circumpolare omonime.

Monumentul stindard dacic din Orăştie, jud. Hunedoara. Sursa.

Dezvoltând teoria mai departe, se poate afirma că daco-geţii s-au stabilit pe platoul Transilvaniei pentru că acest spaţiu geografic rezona cel mai bine cu forma Dragonului, mai exact pentru că raportată la curbura constelaţiei, steaua Thuban în jurul căreia se rotea întreaga bolta cerească apărea proiectată pe Pământ în acest loc, determinand un important centru spiritual pentru sacerdoţii captivaţi de astre. Cu alte cuvinte, peisajul constituia o hartă a ordinii divine, iar forma reliefului era cheia pentru înţelegerea structurii cosmosului. Această ştiinţă, botezată "geografie sacră", susţine că trăsătura unui loc ne poate transforma percepţia noastră asupra sacrului. Cert este că în memoria colectivă au rămas basme, mituri şi povestiri cu şerpi şi balauri, iar cultul balaurului s-a perpetuat de-a lungul întregii noastre istorii. În acest sens ajunge să îl amintim doar pe Vlad Dracul (Dragonul), poreclit Ţepeş.

Analogii luni-solare pe malul mării

Ceea ce se stie despre geografia Hiperboreii poate fi redat în puţine fraze. Sursa principală este Hecateu din Abdera, citat de Lovinescu după Diodor din Sicilia:

"În faţa ţinutului Celţilor, în părţile Oceanului , este o insulă numită Leuky, adică Alba. Latona, mama lui Apollo, s-a nascut aici, şi din cauza acesta, Apollo este venerat mai mult decat ceilalti zei. Pentru că Hiperboreenii din Insula Albă slăvesc pe Zeu în fiecare zi şi îi aduc cele mai mari mulţumiri, se spune că aceşti oameni sunt preoţii lui Apollo. Există în acestă insulă un templu al lui Apollo [...]. Din acestă insulă se poate vedea Luna (Selene) la mică depărtare."

Vom afla imediat ce surpriză se ascunde în spatele acestei "Selene". Să citim bine explicaţiile lui Lovinescu şi vom descoperi varietatea simbolismului geografic de la gurile Dunării, loc situat aproape de paralela 45, adică la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, în esenţă imaginea desprinderii de axa polară: 

"Hecateu din Abdera vorbea de o Insulă Albă în care era  templul lui Apollo, or chiar în faţa Deltei Dunărene este o mică insulă, Insula Şerpilor, care în antichitate se numea Leuky, Alba. Pe acestă insulă Albă se găsesc ruinele unui mare templu al lui Apollo. In 1823, o expediţie rusească a ridicat tot ce mai rămase din templu.[...] După ritul antic [...] toate templele lui Apollo erau construite din piatră albă. De altfel, toate localităţile din jurul insulei Alba poartă nume asemănătoare, Olbiopolis, insula Apolonia, moderna „Cetatea Albă” aproape de Nistru, Bolgrad (oraşul Alb). [...] În faţa insulei Alba din Marea Neagră (nota mea: la 45 kilometri distanţă), pe braţul central al Deltei dunărene, este portul Sulina, care s-a numit de când e lumea Selina, cum îl pronunţă încă poporul [...]. Mama lui Apollo şi a Dianei (Selene) este Leto, în dialect popular pelasg Lete. Laguna dintre braţul superior şi central al Deltei de numeşte Letea. Puţin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în 3 brate, pe Mânerul Tridentului, este portul TULCEA. [...] Să eliminăm, deci, ca supraadăugare e-ul şi c-ul - şi ramane pe deplin TULA (nota mea: insulă legendară hiperboreană).

Tulcea, Sulina, Insula Şerpilor şi Cetatea Albă.
Se remarcă şi paralela de 45 grade nord care trece prin deltă.
Secţiune din harta fizică a României.

Cât despre simbolismul cosmic al Pontului Euxin sau Mării Negre, Lovinescu prezintă următoarea legendă care are îi are ca protagonişti pe Soare şi pe Ileana Cosânzeana, în esenţă o personificare lunară (Ileana, Iana de la Diana, zeiţa Lunii). Acţiunea se petrece lângă aceeaşi Insulă Albă, pe care datorită culorii o putem asimila unui avanpost solar într-o mare saturniană. 

"Puternicul Soare vroia să se însoare, el caută în Cer şi pe Pământ, în lume şi prin Stele, timp de nouă ani mergând pe nouă căi, dar nu găsi o zână cum îşi dorea; era una, dar era sora lui, Iana Cosânzeana. O ceru de soţie. Iana locuia aproape de Marea Neagră unde este portul Sulina, vechiul Selene. Ea ţesea  pe un razboi de argint.

Mândru Soare când s-a văzut un

Frate însurat cu o Soră?

Şi ca să mai treacă timp îi cere:

Şi te-ai bizui /De mi-i isprăvi

Un pod de ceară / Peste Marea Neagră

Iar la cap de pod /Dalbă Mănăstire

De ceară curată /Cu popi de ceară

Noi ne-om cununa /Soarele pleca

Cu gandul gândea/Pe loc se făcea

Ce luna poftea/Apoi se întorcea

A se cununa/La Mănăstirea Albă

Dar sub căldura de-amiază, podul de ceară se topeşte. Soarele şi Iana cad în Mare şi se <<îneacă>> (nota mea: se sting, devin întuneric, albul se transformă în negru). Mai este nevoie să comentăm acest simbolism atât de limpede?"

Alb şi Negru

Insula Albă este înconjurată de Marea Neagră, iar negrul este prin excelenţă o culoare saturniană. În vechime locuitorii Ţării Româneşti erau numiţi de către toate popoarele valahi, adică negri. Fondatorul și totodată primul voievod al Țării Românești se numea chiar aşa: Negru-Vodă. Printre podoabele mormântului său descoperit la Curtea de Argeş se numără misterioasa închizătoare de aur a centurii sau paftaua sub forma unui castel cu patru turnuri, prototipul Curţii Vechi. 

Paftaua lui Negru Vodă. Ilustraţie Muzeul Curtea de Argeş.

Obiectul decorativ avea în centru o lebădă cu cap de femeie, ceea ce nu e departe de imaginea celestă a constelaţiei vecine Dragonului: Lebăda. 

Cartea "Dacia hiperboreană" tratează pe scurt şi simbolismul basmelor româneşti. Volumul poate fi citit în întregime aici.

Paharnicul zeilor mişcă seva în copaci

Constelaţia Vărsătorul redată în programul Stellarium.
Carafa a fost aleasă ca reprezentare artistică pentru viziunea tradiţională românească.

Bărbaţii care iubesc sunt zei, iar dragostea lor este drumul spre Rai. Zeus, stăpânul şi totodată libertinul absolut al mitologiei greceşti, nu se dă în laturi nici de la relaţii amoroase homosexuale. El îl rapeşte pe Ganymede, un prinţ troian cunoscut pentru frumuseţea sa, pentru a-l face iubit. Acolo sus, pe muntele Olymp, Ganymede toarnă nectar în cupele zeilor. În înaltul bolţii cereşti imaginea lui se regăseşte sub forma constelaţiei Vărsătorul, pe care ţăranii români o numesc Paharnicul. El este cel care revarsă asupra noastră precipitaţiile abundente din această perioadă. Gruparea stelară se află într-o regiune care abundă în constelații acvatice: Peștii, Balena, Peștele Austral, Delfinul, Capricornul (un animal fantastic redat din cele mai vechi timpuri ca jumătate capră-jumătate pește). 

Vărsătorul este de fapt un semnal temporal, o metaforă pentru apa zeilor pusă în mişcare de către paharnicul Ganymede. Nu vorbim despre orice fel de apă, ci despre un lichid cu proprietăţi regeneratoare care le asigura zeilor din trecut nemurirea. Aşa-numita apă vie din basmele tradiţionale româneşti se dovedeşte a fi în cele din urmă omniprezentă. Sub semnul Vărsătorului în India are loc festivalul Khumbh Mela, care presupune o spălare ceremonială de grup, purificatoare, în apa râului Gange.

Tradiţia populară germană păstrează următoarea vorbă de duh legată de începutul perioadei Vărsătorului: "Um Fabian und Sebastian, da fängt der Baum zu saften an", ceea ce înseamnă că seva începe să curgă prin copaci în jurul sărbătorii sfinţilor Fabian şi Sebastian (20 ianuarie). După această dată arborii nu mai sunt tăiaţi deoarece se consideră că sub scoarţa lor îngheţată începe să se pună în mişcare lichidul nutritiv şi din acest moment cioturile încep să învie.

Suntem în plin semn al Vărsătorului (20 ianuarie - 19 februarie) şi iarna încă apasă greu, dar de sub zăpadă se pregăteşte să iasă la iveală noua viaţă. De la solstiţiul de iarnă din decembrie ziua a crescut cam cu o oră şi, ridicându-se tot mai sus spre cer, Soarele îşi revarsă încet puterea asupra ţărânei de jos trezind poftele unui nou început.

Reflecţie de Sf. Ioan

Numele Ioan apare sub diverse forme la toate popoarele europene. În română el provine din evreiescul Iohanan, care poate fi tradus prin "Dumnezeu a avut milă, a făcut favoare", la origini o formulă de mulţumire adresată divinităţii care a favorizat naşterea unui copil mult aşteptat de părinţi. Aproape două milioane de români, în majoritate bărbaţi, poartă numele Ioan sau derivate ale acestuia: Ion, Ionuţ, Ionel, Ionică sau Nelu. Acestă răspândire se datorează şi cultului pentru sfinţii sau martirii cu acest nume, destul de numeroşi de altfel. Dintre aceştia ne vom opri asupra Sfântului Ioan Botezătorul, un personaj biblic a cărui evoluţie eflectă mişcările Soarelui şi ale Lunii. 

Conferinţa naţională de la Baia Mare - "Cerul românesc şi comparaţia cu alte mitologii stelare"

Pe 14-15 noiembrie am participat la conferinţa naţională "Cerul românesc şi comparaţia cu alte mitologii stelare", parte a proiectului Constelaţii Româneşti Tradiţionale (CRT) iniţiat de Planetariul din Baia Mare şi finanţat prin Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Biserica cu Cocoș

Biserica cu cocoș. Vedere din Str. Moților

Aproape de intersecția străzii Moților cu George Coșbuc găsim un interesant edificiu de cult construit la început de secol XX, a cărui denumire populară se trage de la o decorațiune aparte. Biserica reformată a lui Kos Karoly ne oferă pretextul ideal pentru a investiga mitologia cocoșului.

Tarot și astrologie: o celebrare a misterului zodiacal (III)

Cartea Împăratul. Detaliu.

În articolele precedente am văzut că cele 22 de cărți ale Arcanelor Majore din tarot conțin imagini simbolice de mare impact. Ele pot fi interpretate, alternativ, ca puncte cheie pe harta dezvoltării sufletului omenesc sau ca momente sau etape ale parcursului solar zilnic pe cer. În cărți întâlnim însă și imagini de lei, berbeci, vulturi, etc. toate făcând parte dintr-o colecție simbolistică mai mult sau mai puțin evidentă care împreună cu unele considerente numerologice subliniază legătură strânsă dintre tarot și zodiac. Aceasta este tema de studiu propusă pentru astăzi.

Astronomie şi astrologie în Rudimenta Cosmographica a lui Johannes Honterus

Anul acesta aniversăm 515 ani de la naşterea în Braşov a lui Johannes Honterus, unul dintre saşii erudiţi care avea să rămână în istoria astronomiei autohtone printr-o "descriere a lumii în versuri", o lucrare tipărită ce se va bucura de o largă răspândire în mediile europene: Rudimenta Cosmographica sau Elementele Cosmografiei. Cartea va fi utilizată în spaţiul german ca manual de astronomie ptolemeică o bună bucată de vreme, până în secolul al XVII-lea când propagarea concepţiei heliocentrice asupra Universului face ca părţi din Cosmografia braşoveanului nostru să nu mai corespundă. De altfel, trebuie să notăm că ediţia definitivă a cărţii lui Honterus apare în 1542, aproape concomitent cu De Revolutionibus Orbium Coelestium (1543), opera revolutionarului Copernic care indeparteaza definitiv Pamantul din centrul lumii.

Tarot și astrologie: o celebrare a misterului zodiacal (II)

Luna, cartea nr. 18 din tarotul Rider-Waite. Detaliu.

"Simbolismul este un vechi limbaj catalizator universal care relevă complicate precepte şi credinţe, împărtăşind informaţii şi stârnind emoţii mai puternice decât un întreg dosar. Este într-adevăr o formă internaţională de comunicare ce depăşeşte barierele de limbă, istorie, naţionalitate, cultură şi religie."

Clare Gibson, Semne şi simboluri

Astrologia privită în sens larg este teoria analogiilor dintre fenomenele macrocosmice şi cele terestre. În articolele precedente am studiat legătura dintre tarot şi călătoria eroului ca expresie mitologică a evoluţiei Soarelui pe bolta cerească. Astăzi revenim cu un deziderat ceva mai palpabil: vom trece în revistă aştri cereşti întâlniţi în reprezentările cărţilor Rider-Waite, poate cel mai popular set de tarot, comentând totodată semnificaţia lor.

Tarot și astrologie: o celebrare a misterului zodiacal (I)

Cartea Soarele în Tarotul de Marsilia
(Editura Teora)

În articolul precedent am discutat pe scurt despre istoria tarotului și am introdus modelul "călătoriei eroului" ca posibil mijloc de interpretare a celor 22 de cărți ce formează Marile Arcane. Am mai arătat că originea acestui mit universal care alcătuiește miezul oricărei opere de ficțiune celebre, fie ea basm sau scenariu de film, trebuie căutată într-o sfera superioară care să-i fi fost accesibilă dintotdeauna omului, mai exact pe bolta cerească. O posibilă explicație a monomitului găsim astfel în motivul călătoriei zilnice a Soarelui, constând în evoluția ascendentă a acestui astru pe cer până aproape de zenit, încercările la care acesta este supus, trasformarea și coborârârea lui în lumea de dincolo (de orizont), lume pe care o străbate în mod miraculos noaptea prin punctul pe care astronomii îl numesc nadir numai pentru a restabili ordinea firească și a ieși din nou învingător la începutul următoarei dimineți. O analogie similară putem stabili fără dificultăți și pentru călătoria anuală a Soarelui, doar că acolo momentele esențiale se vor constitui din solstiții, echinocții și anotimpuri.

Tarot și călătoria eroului: cheia mitologică spre marile arcane

Hajo Banzhaf, "Tarot și călătoria eroului"

"Atunci Făt-Frumos își luă ziua bună de la părinți, ca să se ducă, să se bată el singur cu oștile împăratului ce-l dușmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeșă de borangic, țesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele și cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpărați, își puse-n brâul verde un fluier de doine și altul de hore, și, când era soarele de două sulițe pe cer, a plecat în lumea largă și-n toiul lui de voinic." (Făt Frumos din Lacrimă)

La auzul cuvântului tarot, în mintea omului civilizat se înfiripă imaginea unui șir de căruțe pestrițe dispuse circular în jurul unui foc de tabără unde, în semi-întuneric, țigăncile îţi ghicesc viitorul prin rânduirea unor cărți de joc speciale. Ele sunt 78 la număr, împărțite în două categorii a câte 22 respectiv 56 de bucăți, formând Micile și Marile Arcane, termen care provine de la cuvântul latin pentru secret sau mister (arcanum). De altfel misterioasă e însăși originea acestora: după unele supoziții cărțile ar proveni de la casta preoților din vechiul Egipt sau chiar mai departe, din India. Altele stabilesc chiar o legătură numerologică dintre Marile Arcane și natura cabalistică a alfabetului (prin cele 22 de litere) sau cu Evanghelia după Ioan (prin cele 22 de capitole). Ceea ce știm cu siguranță este că un asemenea sistem de joc bazat pe cartonașe ne este descris pentru prima dată abia prin anul 1377 de către un călugăr german, care îl numește Ludas Cartarum. 

Mitologie creştină

Dragostea şi religia trec prin stomac. Vechii germani celebrau în luna februarie mersul ascendent al Soarelui prin ospăţuri pentru care sacrificau porci. Festivităţile se numeau Spurcalia, numele păstrându-se şi astăzi încă în Olanda şi sudul Germaniei în denumirea populară a lunii: Sporkel. În loc să le combată, misionarii creştini au mutat pur şi simplu festinul păgân în perioada Crăciunului, atribuindu-i semnificaţii creştine. Şi astfel s-a născut caltaboşul!

Plecând de la analiza etimologiei gastronomice (!) a cuvântului "carnaval", care ar proveni de la numele unei vechi divinităţi agricole italieneşti, Carna, profesorul Philippe Walter ne însoţeşte pe traseul creştinării unui întreg ansamblu de vechi mitologii păgâne. Sfântul Cristofor cu cap de câine, Sfânta Marta îmblânzind balaurul, Sfântul Hubert însoţit de cerb sunt doar câteva personaje ce populează acest univers hagiografic bizar. Originile lor trebuie căutate în vechea religie astrală păgână, care venera soarele.

Sfântul Cristofor cu cap de câine, într-o pictură creştină orientală

În legenda celtică a lui Tristan şi a Isoldei, marea zeiţă păgână a pământului întruchipată de personajul Isoldei îşi va împărţi timpul cu doi bărbaţi care şi-o revendică: timp de jumătate de an va trăi cu Marc şi în celelalte şase luni va trăi cu Tristan. Mitul reflectă alternanţa terestră a anotimpurilor: succesiunea ciclică dintre vară şi iarnă, un anotimp luminos şi altul întunecat. 

Şi pentru că anotimpurile sunt marcate, astronomic vorbind, de momentul solstiţiilor, merită să-l cităm pe Walter, autorul cărţii Mitologie creştină, atunci când vorbeşte despre Sfântul Ioan, figură asociată calendaristic cu solstiţiul de vară:  

    "Sărbătoarea Sfântului Ioan de vară corespunde uneia din cele două perioade ale solstitiilor din an. Numele de Ioan (Jean) nu este asociat, întâmplător, cu acest moment al ciclului anual. Pentru Antichitatea romană, Ianus era zeul roman al urşilor (în latină janua). Patronajul său asupra locurilor de trecere, asupra uşilor şi a pragurilor îl făceau apt să supravegheze tranziţiile anului. Prima lună a anului (în latină, „ianuarie" se spune januarius), îi era consacrată cu certitudine. 

    Evul Mediu a regândit în felul său numele antic al lui Ianus. El l-a rescris cu numele biblic al lui Ioan şi a introdus o alegorie creştină în spatele mecanismului cosmic al solstitiilor. Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament, anunţase venirea lui Hristos. El afirmase că faima sa avea să scadă la naşterea lui Hristos şi că nu va înceta să crească divinitatea sa: naşterea lui Ioan Botezătorul este sărbătorită în momentul solstiţiului de vară (24 iunie) când soarele începe să descrească, în timp ce naşterea lui Hristos, celebrată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie) arată un soare în creştere. 

    Ziua de 24 iunie (sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul) este o poartă spre vara totală, în timp ce 27 decembrie (sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul) asigură trecerea înspre iarnă. Ambele sărbători reprezintă în acest fel cei doi pivoţi ai anului."

O întruchipare a Sfântului Ioan Botezătorul

Prin vestimentaţia rudimentară şi comportamentul alimentar neobişnuit („avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lacuste şi miere sălbatică", Matei 3:4), Ioan Botezătorul se dovedeşte a fi suprascrierea creştină a unei plăsmuiri mai vechi: omul sălbatic. Descris prin asemănare cu un urs, a cărui înrudire anatomică se manifestă mai ales după îndepărtarea blănii, prototipul omului sălbatic ce bântuia subconştientul mitic medieval poate fi redat asfel: "fiinţă păroasă, cu trăsături omeneşti şi animalice în acelaşi timp, fără a-l putea totuşi confunda cu o maimuţă [...], târând o măciucă grea sau un trunchi de copac". Omul cu măciuca este totodată personajul din Lumea de Apoi care însoţea Vânătoarea Sălbatică, o armată închipuită formată din damnaţi, strigoi şi creaturi demonice în cavalcadă, ce bântuia periodic dealurile şi câmpiile nordice pentru a răpi sufletele păcătoşilor.

Vânătoarea Sălbatică pictată de Peter Nicolai Arbo.

Cortegiul aerian înspăimântător al Vânătorii Sălbatice nu a părăsit încă folclorul zilelor noastre. El supravieţuieşte sub o formă benefică, ce-i drept, cu un avatar blând ce alunecă pe cer împărţind cadouri dintr-o sanie trasă de reni: Moş Crăciun.

Cartea lui Phillipe Walter "Mitologie creştină" poate fi cumpărată de aici.  

Ciobanul astronom

Pe la mijlocul lunii mai, ciobanii din Budești (jud. Maramureș) se întâlnesc pentru "măsurișu laptelui". Interviul de mai sus despre meteorologia și astronomia populară, legătura țăranului român cu astrele , face parte din proiectul "Constelații românești tradiționale", derulat de Planetariul din Baia Mare.

O scară spre stele

Raffaello Sanzio, Visul lui Iacov

"Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea." 

Facerea 28, 12

Pentru antici, Universul era o imensă ceapă cosmică. Structurat pe învelișuri, cercurile sale concentrice, pe care evoluau cele 7 planete ale acelor vremuri, se asemănau unei ținte, cu Pământul în centru, nemișcat.

Scara din visul biblic al lui Iacov, cu un capat sprijinit pe Pământ, cu celalalt atingând cerul, avea menirea de a înălța îngerii tocmai până la extremitatea sistemului Solar, spre cel mai îndepărtat inveliș al sferelor cerești, stâpânit aievea de ursuzul Saturn. Dincolo de el se întindea numai lăcașul stelelor fixe, de-a pururi neschimbătoare, împărăția lui Dumnezeu.

Andreas Cellarius, Harmonia Macrocosmica. Modelul geocentric al Universului plasa Pământul în centrul unor cercuri de stele, formate din planete și stele fixe propriu-zise.

Ascensiunea pe această scară cosmică se produce în trepte, călcând pe cele 7 inele planetare concentrice, transfigurate cu timpul în cele 7 păcate de moarte sau cele 7 virtuți creștinești. Ele îl poartă pe aspirantul la nemurire dincolo de orbita Lunii, a lui Mercur, Venus, a Soarelui, Marte, Jupiter, tocmai spre părintele arhaic, Saturn.

Moralitatea pamântească devenise proiectată în stele. Vreme de sute de ani, acest model cosmologic circular avea să satisfacă pe deplin necesitățile unor oameni dedicați, în primul rând, propriei lor cunoașteri și înălțări lăuntrice, și mai puțin complicațiilor științifice inutile.

Modelul înșeptit urma sa inspire și o seamă de descoperiri importante, precum paleta de 7 culori (curcubeul ROGVAIV) și octava muzicală. Universul cânta o melodie planetară pe cel mai simplu instrument posibil: o coardă cosmică, întinsă între Pământ și Saturn, a cărei subdiviziuni muzicale răsunau odată cu trecerea planetelor.

Și poate că în goana modernă după tot mai multă informație ne scapă adevărata înțelepciune a înaintașilor. Căci oricât de mult am explora cosmosul, oricâte sonde spațiale am trimite și oricât de multe date am culege, în depărtările înghețate nu vom găsi răspunsuri la propriile noastre frământări egocentrice, ci vom fi cel mult puși în fața unor noi întrebări. Iar astrofizica, după cum se știe, nu acoperă prea bine golurile din suflet...

9 ore de astroteologie cu Manly P. Hall

Astro-teologia susține că toate religiile lumii au ca bază astronomia. Zeii, zeițele și demonii de demult, dar și Isus Cristos al nostru de azi, nu sunt decât antropomorfizări (sau personificări) pentru anumite fenomene astronomice, fie ele eclipse lunare, alinieri planetare sau anumite poziționări speciale ale planetelor printre constelațiile cerești. 

Crăciunul, o sărbătoare solară