Alfabetul și stelele

Ne-am obișnuit să memorăm mecanic literele alfabetului, în succesiunea lor firească, încă dinaintea primului contact cu școala. Dar ce e așa firesc, la urma urmei, la acea aranjare particulară, la faptul că E vine dupa B și I înainte de M? O teorie propusă de către un erudit de secol XVIII vine să explice distribuția aparent întâmplătoare a vocalelor printre consoanele alfabetului. Și, țineți-vă bine, are legătură cu astronomia și cu potopul biblic!


Pe la începutul anilor 1800, un egiptolog german pe numele său Gustavus Seyffarth venea cu o teorie interesantă asupra originii alfabetului. Seyffarth vedea istoria ca o împletire a unor realități veridice cu evenimente născocite - legende și alegorii mitologice care aveau ca punct central bolta cerească. Cerul înstelat exercitase o puternică fascinație pentru primii oameni, iar alfabetul - susținea el - nu era altceva decât prima transpunere în formă scrisă a unei anumite configurații astrale.

Pentru a înțelege raționamentul său, vom recurge la o simplificare, luând ca exemplu alfabetul grecesc (sau ionic), sursa alfabetului nostru latin. 

Alfabetul grecesc și sunetele moderne

Dintre cele 24 de caractere ale alfabetului ionic, doar 7 sunt vocale: alfa, epsilon, eta (sau e lung), iota, omicron, upsilon și omega (sau o lung). Restul sunt consoane. Vocalele grecești ocupă poziții bine stabilite în șir, iar acest șablon este preluat în mare parte și de către alfabetul latin modern. Dar ocupă ele poziții arbitrare? Seyffarth opinează că nu.

Pentru strămoșii noștri cifra 7 avea o încărcare magică aparte: era simbolul perfecțiunii, a sferelor înalte, poate pentru că planetele cunoscute lor și asociate panteonului zeiesc erau tot 7 la număr. Căci  definiția clasică, astrologică a termenului "planetă" reunea toți "rătăcitorii printre stele": Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, dar și Luna și Soarele (spune-i unui astronom de azi că Luna și Soarele sunt planete și probabil vei fi omorât cu pietre!). Lui Seyffarth îi apare clar: cele 7 vocale trebuiau să reprezinte planetele!

Totalul de 24 de semne alfabetice îl putem asimila dublului lui 12, numărul constelațiilor zodiacale. Procedând astfel, fiecărei constelații îi revin două litere, pe care le putem asemui celor două jumătăți ale oricărui întreg. Zodiacul reprezintă cercul constelațiilor prin care trec atât Soarele, cât și, în general, planetele. Nu există o demarcație clară de început sau un sfârșit clar pe cer: cu alte cuvinte, nu știm unde începe și unde se termină acest cerc de stele. De obicei, ordinea constelațiilor sau semnelor zodiacale este stabilită de către de om pe baza unor criterii specifice, în funcție de scop. Unii consideră că începutul său este dat de punctul echinocțiului "vernal", adică de poziția asumată de Soare la momentul de primăvară în care ziua devine egală cu noaptea, în timp ce alții preferă legarea sa de "anul tropic", adică de calendarul civil si de anotimpuri.

Zodiacul: un cerc de stele și constelații (mozaic din secolul al VI-lea. e.n.)

Seyffarth procedează în continuare în felul următor. Asociază primul grup de două simboluri (afla, beta) cu constelația Gemenii, al doilea grup (gama, delta) cu constelația Racul, al treilea grup (epsilon, zeta) cu constelația Leul, ș.a.m.d. până când epuizează toate cele 24 simboluri și 12 constelații zodiacale. În continuare, bazându-se pe surse antice, atribuie fiecărei vocale planeta aferentă: Luna pentru alfa, Venus pentru epsilon, etc. Procedând astfel, fiecare planetă este plasată într-una din jumătățile unei constelații zodiacale (Luna se plasează în prima jumătate a constelației Gemenii, Venus în prima jumătate din Leul, etc.)

Ideea lui Seyffarth era că alfabetul avusese menirea de "îngheța" în timp o anumită poziție a planetelor, ca pe un clișeu fotografic, sub o forma codificata. O "astro-fotografie" antică. Succesiunea literelor dezvăluie nu numai cum erau poziționate planetele pe cer, dar și momentul de timp corespunzător. Calcule laborioase îi dezvăluie că ziua în care se produsese respectiva configurație planetară era 7 septembrie din anul 3447 înainte de Hristos - nu departe de sfârșitul potopului biblic în accepțiunea cronologiei biblice! Se părea că Noe însuși se hotărâse să imortalizeze momentul scăderii apelor printr-un cadou lăsat moștenire generațiilor viitoare de credincioși literofili, printre care se număra și bunul Seyffarth!