Despre modelul cosmologic de la biserica de lemn din Şurdeşti, Maramureş

În luna noiembrie 2013, în timp ce se afla în vizită la biserica de lemn Sf. Arhangheli Mihai şi Gavril din localitatea maramureşeană Şurdeşti, dl. Dimitrie Olenici de la Planetariul din Suceava a observat pe tavanul din pronaos o reprezentare grafică a sistemului nostru solar în viziune geocentrică. La câteva zile am primit de la dumnealui două fotografii care mi-au stârnit pe loc interesul. 

Modelul de la biserica Şurdesti. Foto Dimitrie Olenici.

Cum se vede Pământul de pe Marte?

NASA a dat de curând publicităţii o fotografie alb-negru cu cerul planetei Marte în care planeta noastră se vede ca o stea strălucitoare deasupra unui orizont deluros, iar Luna ca o stea palidă puţin mai jos de Pământ. Poza a fost făcută de către roverul Curiosity, aflat pe planeta roşie din august 2012. La momentul expunerii fotografice, distanţa între Marte şi Pământ era de circa 160 de milioane kilometri.  

Pământul şi Luna văzute de pe Marte de către roverul Curiosity (2013)

Nu este însă prima fotografie de acest gen. În 2004 tot de pe Marte un alt rover (Spirit) făcea senzaţie cu prima fotografie a Pământului luată de pe suprafața unui corp ceresc, altul decât Luna. Un an mai târziu acelaşi rover avea să surprindă un frumos asfinţit marţian.

Pământul văzut prima dată de pe Marte de către roverul Spirit (2004)

Apus de soare pe Marte (2005)

Cu acest prilej m-am gândit să vă pomenesc despre o carte foarte dragă mie: "Astronomia amuzantă", o lucrare de popularizare ştiinţifică extrem de bine scrisă de rusul Iacov Perelman, mort de foame în timpul asediului de la Leningrad. În capitolul III Planetele, secţiunea Alte bolţi cereşti putem citi următoarele rânduri profetice scrise în urmă cu mai bine de 100 de ani:

"Să ne mutăm pe Marte. De aici discul Soarelui se vede de trei ori mai mic în suprafaţă decât pe Pământ. Planeta noastră reprezintă pentru Marte Luceafărul de dimineaţă şi de seară, aşa cum este pentru noi Venus, doar că este ceva mai puţin strălucitoare ca ea, având cu aproximaţie strălucirea lui Jupiter văzut de noi. Pământul nu poate fi văzut niciodată de aici în faza lui plină; marţienii nu ar putea vedea decât cel mult 3/4 din discul Pământului. Luna noastră ar fi văzută de pe Marte cu ochiul liber, ca o stea aproape tot atât de strălucitoare ca şi Sirius. Prin telescop s-ar putea urmări atât fazele Pământului, cât şi fazele Lunii."

Tot din Perelman am mai spicuit că, privită de pe Marte, Venus ar coborî cu peste o mărime siderală (la -3,2 magnitudine) faţă de situaţia întâlnită pe Pământ, adică de acolo Venus s-ar vedea la mai puţin de jumătate din strălucirea pe care o are pentru noi. Totuşi, privită de pe Marte, Venus s-ar vedea mai bine decât propriul nostru Pământ (-2,6 magnitudine), deşi este mai îndepărtată! 

La Est prin Nord-Est: consideraţii privind orientarea cardinală a bisericilor

Biserica romano-catolică Sf. Mihail din Cluj-Napoca

"Orice construcţie sau fabricaţie are ca model exemplar cosmologia. Facerea Lumii devine arhetipul oricarui gest creator al omului, oricare ar fi planul său de referinţă."

Mircea Eliade, Sacrul şi profanul

Arhitectura bisericilor a presupus dintodeauna un fundament cosmogonic. Altfel spus, ele au fost gândite să reprezinte Universul: centrul lor ţinea loc Pământului, pe vremuri considerat dreptunghiular şi mărginit de ziduri care sprijineau bolta cerească, în vreme ce cupola, adesea decorată cu simboluri stelare, se substituia firmamentului de deasupra.

Ca alegorie cosmică, Raiul este reprezentat prin altar. În săptămâna Paştilor uşile sale sunt lăsate deschise, tocmai pentru a ne aminti că Hristos a înviat şi ne-a deschis porţile Raiului. Altarul, plasat la Est, marcheaza poziţia cea mai sacră din clădire - sursa răsăritului, a "luminii lumii": „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii." (Ioan  8:12). Deoarece evanghelia lasă să se înţeleagă că a doua venire a Mântuitorului se va petrece tot la răsărit (Matei 24:27), canoanele religioase pretind ca orice rugăciune să se facă spre această direcţie sacră. Evreii se roagă spre Ierusalim, musulmanii spre Mecca, iar creştinii spre răsărit. A devenit astfel un obicei general să se marcheze direcţia pentru rugăciune printr-o cruce, iar slujba religioasă să aibă loc într-un lăcaş orientat cu altarul spre Est. Prin antiteză, în partea opusă altarului găsim tărâmul întunericului, a celor adormiţi, a morţilor care aşteaptă învierea. Pe măsură ce ne îndepărtăm de Est, spaţiul devine din ce în ce mai public, mai comun şi mai puţin semnificativ din punct de vedere simbolic.

Arhitectura bisericească numără totuşi unele exemple de edificii orientate spre alte puncte cardinale decât răsăritul, din diverse considerente. Una dintre aceste biserici este însăşi Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca, sfinţită în 1933, care, în ciuda tradiţiei ortodoxe, are altarul spre miazănoapte (335 grade azimut). 

Orientarea nord-vestică a altarului Catedralei Ortodoxe din Cluj-Napoca

Alte exemple de "biserici sucite" pot fi găsite la Sibiu, Slobozia sau Predeal, în vreme ce una din Galaţi a fost ulterior "îndreptată". Totuşi, Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula tranşează clar problema alinierii spaţiale în cartea sa "Biserică şi cult pe înţelesul tuturor":

"Biserica ortodoxă ţine cu străşnicie la orientarea lăcaşurilor de cult spre răsărit, fără ca prin aceasta să fie o biserică învechită, ci doar o păstrătoare a adevărului. În consecinţă, nu amplasarea anterioară a edificiilor din jur trebuie să determine orientarea bisericii, ci regula statornicită de la început. Biserica trebuie să fie un mijloc de orientare pentru oameni şi din punct de vedere al aşezării ei."

Problema orientării pe direcţiile cardinale a rămas una importantă în decursul veacurilor şi prin urmare orice biserică nouă trebuie să parcurgă în prealabil o ceremonie specifică al cărei prim pas este întotdeauna stabilirea locului în care va fi amplasat altarul. Pentru a înţelege mai bine fundamentul astronomic al acestor aliniamente se cuvine să ne îndreptăm atenţia (şi busola) spre un lăcaş de cult din Oltenia. 

Orientarea sud-estică a altarului bisericii Mănăstirii Strehaia, jud. Mehedinţi

Particularitatea mănăstirii din Strehaia o constituie poziţionarea neortodoxă a altarului său. Conform legendei, Mihai Viteazul ar fi construit biserica noaptea când, orientându-se greşit în lipsa Soarelui, a asamblat altarul cu o deviaţie de aprox. 40 grade spre sud, adică cam la 130 grade azimut. Referitor la această configuraţie neobişnuită s-au emis şi alte ipoteze, printre care aceea că spaţiul disponibil nu ar fi permis aşezarea estică sau că amplasarea altarului ar fi fost făcută în mod voit spre miazăzi pentru a-i dezorienta pe turci. O explicaţie de factură astronomică este aceea că biserica a fost construită astfel încât în dimineaţa solstiţiului de iarnă (21/22 decembrie) raza de soare care pătrunde pe fereastra din altar să împartă întreg edificiul în două (vă mai amintiţi de Mănăstirea Cernica sau de biserica din Sâmpetru Almaşului?). Fenomenul poate fi confirmat printr-un calcul astronomic cu programe de specialitate. Acestea ne arată că pentru Strehaia răsăritul Soarelui la solstiţiul de iarnă se petrece dinspre azimutul de 123 grade, aproximativ aceeaşi direcţie cu cea a bisericii (126 grade). Aici trebuie amintit că punctul de răsărit se mută zilnic pe linia orizontului în decursul anotimpurilor. Din punctul cardinal sud-estic aferent solstiţiului de iarnă, răsăritul trece în est la echinocţiul de primăvară şi înaintează până în nord-est la solstiţiul de vară, când se încheie o jumătate de an. Apoi răsăritul de soare "mătură" iarăşi traseul parcurs, în sens invers, trecând prin echinocţiul de toamnă şi întorcându-se mai apoi în punctul aferent solstiţiului de iarnă de unde proiectează iarăşi lumina în Sfânta Mănăstire Strehaia. 

Zilele trecute Dr. Harry Minţi îmi atrăgea atenţia asupra unui articol interesant din ziarul Adevărul, în care un ghid turistic discută cu reporterul despre orientarea deosebită a Bisericii Sf. Mihail din Cluj: 

„Le povestesc [turiştilor] că biserica a fost construită de aceeaşi şcoală care a ridicat bisericile din Kosice şi Braşov, că are trei elemente extrem de interesante şi iregulate. Primul este altarul nu se află îndreptat direct către est (locul în care răsare soarele în timpul echinocţiului de toamnă), ci unde răsare soarele în data de 8 noiembrie, de ziua Sfântului Mihail, protectorul bisericii. A două constă în faptul că turnul gotic e, de fapt, neogotic, din secolul al XIX-lea şi că a fost construit de către acelaşi arhitect care a făcut şi un turn la Catedrala Sf. Ştefan din Viena. A treia e că intrarea în biserică e asimetrică.“

Afirmaţia legată de alinierea astronomică a altarului este discutabilă din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, trebuie să ne întrebăm de ce constructorii unei biserici cu tradiţie occidentală ar fi ales să-l comemoreze pe Sf. Mihail după calendarul ortodox, din moment ce ziua acestui sfânt este sărbătorită de catolici cu mai bine de o lună în avans, pe 29 septembrie. Teoria este vehiculată şi în altă parte, de această dată cu ziua corectă. Din păcate nu am putut identifica sursa comună. 

Orientarea nord-estică a altarului bisericii Sf. Mihail din Cluj-Napoca

În al doilea rând, chiar dacă ne asumăm data corectă, se poate uşor observa că altarul bisericii este orientat înspre nord-est, către azimutul de 80 de grade. Or, pentru ca biserica să fie în linie cu punctul de răsărit corespunzător datei de 29 septembrie (ziua Sf. Mihail), ar fi trebuit ca axa ei longitudinală să indice spre azimutul de 97 grade (am ţinut cont că în secolul al XIV lea se întrebuinţa vechiul calendar iulian). Rămâne la latitudinea cititorului să stabilească dacă această diferenţă de aproape 20 grade este tolerabilă şi poate trece drept eroare de măsurare sau dacă aliniamentul a servit de fapt altui scop. 

Lipsa unor surse istorice privind data exactă a începerii construcţiei (cândva în perioada 1316-1349) ne aventurează pe tărâmul presupunerilor. Oare consacrarea locului nu era mai probabil să se fi produs în primăvară decât în toamnă, de pildă în apropierea sărbătorii Paştelui? Axa construcţiei putea să indice răsăriturile din preajma echinocţiului vernal la fel de bine ca cel autumnal. Calculele mele au arătat că în acest caz ziua corespunzătoare răsăritului la 80 de grade azimut ar fi fost 29 martie în vechiul calendar sau 6 aprilie în calendarul actual. 

Calendarul sărbătorilor secrete

 

La începutul fiecărui anotimp are loc o sărbătoare importantă, cea "oficială", corespunzătoare momentului de trecere cosmică (echinocţiu sau solstiţiu), urmând ca după 40 de zile să fie celebrată o sărbătoare populară cu semnificaţie ascunsă. 

Pentru creştini astăzi este Întâmpinarea Domnului, când, conform tradiţiei, în ce-a de-a patruzecea zi de la naştere (Crăciun, solstiţiul de iarnă), Maria şi Iosif l-au dus pe pruncul Isus la templu, unde a fost recunoscut de către profeţi ca aducătorul de lumină. Tema secretă a acestei sărbători o constituie reîntoarcerea luminii solare: zilele se măresc, aducând cu ele speranţa unei noi primăveri. 

Găsim alte asemenea "sărbători secrete" dacă numărăm patruzeci de zile :

• după începutul primăverii (echinocţiul vernal): 1 mai sau Armindeniul (sărbătoarea vegetaţiei, când ţăranii îşi împodobesc porţile caselor cu crengi înverzite); 
• după începutul verii (solstiţiul de vară): 1 august sau Ziua Macaveilor (ce altă asociere ilustrează mai bine căldura verii decât legenda conform căreia Macavei cel cu şapte capete iscusite este ars în cuptor de viu); 
• după prima zi de toamnă (echinocţiul autumnal): 1 noiembrie, Ziua Tuturor Sfinţilor devenită Luminaţia în Ardeal, o sărbătoare închinată celor plecaţi în tenebrele lumii de dincolo   

Paharnicul zeilor mişcă seva în copaci

Constelaţia Vărsătorul redată în programul Stellarium.
Carafa a fost aleasă ca reprezentare artistică pentru viziunea tradiţională românească.

Bărbaţii care iubesc sunt zei, iar dragostea lor este drumul spre Rai. Zeus, stăpânul şi totodată libertinul absolut al mitologiei greceşti, nu se dă în laturi nici de la relaţii amoroase homosexuale. El îl rapeşte pe Ganymede, un prinţ troian cunoscut pentru frumuseţea sa, pentru a-l face iubit. Acolo sus, pe muntele Olymp, Ganymede toarnă nectar în cupele zeilor. În înaltul bolţii cereşti imaginea lui se regăseşte sub forma constelaţiei Vărsătorul, pe care ţăranii români o numesc Paharnicul. El este cel care revarsă asupra noastră precipitaţiile abundente din această perioadă. Gruparea stelară se află într-o regiune care abundă în constelații acvatice: Peștii, Balena, Peștele Austral, Delfinul, Capricornul (un animal fantastic redat din cele mai vechi timpuri ca jumătate capră-jumătate pește). 

Vărsătorul este de fapt un semnal temporal, o metaforă pentru apa zeilor pusă în mişcare de către paharnicul Ganymede. Nu vorbim despre orice fel de apă, ci despre un lichid cu proprietăţi regeneratoare care le asigura zeilor din trecut nemurirea. Aşa-numita apă vie din basmele tradiţionale româneşti se dovedeşte a fi în cele din urmă omniprezentă. Sub semnul Vărsătorului în India are loc festivalul Khumbh Mela, care presupune o spălare ceremonială de grup, purificatoare, în apa râului Gange.

Tradiţia populară germană păstrează următoarea vorbă de duh legată de începutul perioadei Vărsătorului: "Um Fabian und Sebastian, da fängt der Baum zu saften an", ceea ce înseamnă că seva începe să curgă prin copaci în jurul sărbătorii sfinţilor Fabian şi Sebastian (20 ianuarie). După această dată arborii nu mai sunt tăiaţi deoarece se consideră că sub scoarţa lor îngheţată începe să se pună în mişcare lichidul nutritiv şi din acest moment cioturile încep să învie.

Suntem în plin semn al Vărsătorului (20 ianuarie - 19 februarie) şi iarna încă apasă greu, dar de sub zăpadă se pregăteşte să iasă la iveală noua viaţă. De la solstiţiul de iarnă din decembrie ziua a crescut cam cu o oră şi, ridicându-se tot mai sus spre cer, Soarele îşi revarsă încet puterea asupra ţărânei de jos trezind poftele unui nou început.

Zodiacul din biserică

Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul şi Capricornul
pe tavanul bisericii Sf. Ştefan din Budapesta

Din punct de vedere astronomic, zodiacul este o regiune circulară a sferei cereşti care cuprinde cele 12 constelaţii pe fundalul cărora Soarele evoluează anual: Berbecul, Taurul, Gemenii, Racul, Leul, Fecioara, Balanţa, Scorpionul, Săgetătorul, Capricornul, Vărsătorul, Peştii. Cu câteva mii de ani în urmă ele au dat numele zodiilor pe care le cunoaştem şi azi. Cam tot pe atunci a apărut teoria că destinul fiecărei persoane s-ar afla sub influenţa acestor grupări stelare. Omul nu era altceva decât o reflexie a universului de deasupra, iar Tabula smaragdina a preotului egiptean Hermes Trismegistos avea să proclame câteva secole mai târziu: 

"Ceea ce se află jos este identic cu ceea ce este sus şi ceea ce se află sus este identic cu ceea ce este jos, pentru a împlini minunăţia unuia şi aceluiaşi lucru". 

Astrologia, sau credinţa în influenţa astrelor, era însă primejdioasă pentru orânduirea vieţii sociale căci încălca principiul liberei voinţe şi năştea multiple încurcături de ordin moral şi filosofic. În Vechiul Testament profetul Isaia deplângea ocupaţia iudeilor de a încerca să afle viitorul de la "cei ce împart cerul", condamnând dur pe adepţii unui asemenea sistem divinatoriu:

"Vino, dar, cu descântecele tale şi cu mulţimea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând; să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întâmple! Iată-i, au ajuns ca miriştea pe care o arde focul şi nu-şi vor scăpa viaţa din flăcări: căci nu va fi ca un cărbune la care se încălzeşte cineva, nici un foc la care stă."

Isaia 47:12-14

Câteva secole mai târziu tocmai huliţii aveau să fie implicaţi în transformarea creştinismului din temelii. Oare ce altceva reţinem despre naşterea Mântuitorului decât că a fost însoţită de o apariţie astrologică, o stea observată şi urmată de Magii (cititori în stele) de la Răsărit, din vechiul ţinut al Babilonului, leagănul astrologiei! Deosebit de ciudat, mai ales în contextul ostil astrologiei întâlnit până atunci în Biblie. Cum interpretăm? Desigur, i-am putea privi ca o ameninţare la adresa pruncului Isus urmare a genocidului ordonat de către Irod, dar aceasta ar înseamna să punem carul înaintea boilor şi să ne abatem de la esenţa fenomenului astrologic. 

Cert este că pe bisericile mănăstirilor din Moldova (Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţ, Humor) şi la sud de Carpaţi (Băjeşti, Ploieşti, Galaţi) găsim pictogramele zodiacului. Acum doi ani am vizitat o biserică cu zodii din Turda, iar luna aceasta am fotografiat zodiacul de pe biserica Sf. Ştefan din Budapesta, deasupra portalului de la intrare. 

Biserica a condamnat mereu astrologia şi continuă să o facă pentru aceleaşi motive ca acum câteva mii de ani, dar tolerează zodiile în picturile bisericeşti pentru că le consideră simboluri ale curgerii timpului. Cele două nu trebuie nicidecum confundate, deşi apar de obicei împreună, precum pictorul şi şevaletul. Dar ce să mai creadă bieţii oameni dacă în biserica lor zodiacală confuziile se autoîntreţin, aşa cum vedem şi în următorul material hazliu filmat la un botez.

Zodiacul apare ca decoraţiune şi pe clădiri civile, de exemplu pe Blocul Zodiac din Bucureşti sau pe Liceul Stephan Ludwig Roth din Mediaş. Despre cel din urmă am să vă povestesc într-un articol viitor.  

Reflecţie de Sf. Ioan

Numele Ioan apare sub diverse forme la toate popoarele europene. În română el provine din evreiescul Iohanan, care poate fi tradus prin "Dumnezeu a avut milă, a făcut favoare", la origini o formulă de mulţumire adresată divinităţii care a favorizat naşterea unui copil mult aşteptat de părinţi. Aproape două milioane de români, în majoritate bărbaţi, poartă numele Ioan sau derivate ale acestuia: Ion, Ionuţ, Ionel, Ionică sau Nelu. Acestă răspândire se datorează şi cultului pentru sfinţii sau martirii cu acest nume, destul de numeroşi de altfel. Dintre aceştia ne vom opri asupra Sfântului Ioan Botezătorul, un personaj biblic a cărui evoluţie eflectă mişcările Soarelui şi ale Lunii.