19 august 2011

Un astronom și un gentleman

Era o zi înnorată, tipică pentru Londra anului 1715, când un englez dădea foc în Greenwich Park la 300 de exemplare din cel mai precis și vast catalog stelar întocmit până atunci. Mulți dintre trecătorii care întorceau capul uluiți de marele foc de tabără nici nu bănuiau că aparentul piroman era însuși autorul manuscrisului incendiat: John Flamsteed, primul "Astronomer Royal" britanic. Ce-l împinsese pe autor să-și incendieze magnum-opusul în public?


În secolul al XVIII-lea, navigația maritimă era încă o afacere riscantă. Pe lângă faptul că puteai fi atacat, prădat și ucis în orice moment de către diverse personaje cu barbă care duhneau a rom, exista și mica problemă a stabilirii poziției tale pe mare: nu știai niciodată cu siguranță unde ești! Iar căpitanul corabiei, cu pălăria sa caraghioasă, nu inspira tocmai cea mai mare încredere. Câteva mile marine în plus sau minus puteau face diferența între un culoar sigur de trecere spre iubita de acasă și un recif submarin care putea sfărâma corabia, condamnând echipajul la fălcile rechinilor flămânzi.

În emisfera nordică, latitudinea, sau poziția nord-sud pe hartă, putea fi stabilită cu oarecare exactitate pe baza înălțimii stelei polare deasupra orizontului. Cu cât corabia se apropia mai multe de Polul Nord, cu atât steaua polară strălucea la o altitudine mai mare. Dacă prindeai însă câteva săptămâni ploioase, în care cerul înstelat era acoperit de nori, lucrurile se complicau. Rămânea la aprecierea subiectivă a tipului cu pălărie caraghioasă cât de mult se abătuse corabia spre nord sau spre sud de poziția consemnată în ultima noapte cu stele. În cazul longitudinii, adică a poziției est-vest pe hartă, lucrurile stăteau și mai nasol.

Una din metodele prin care căpitanul putea afla longitudinea presupunea existența la bordul vasului a unui ceas capabil să indice cu exactitate ora portului de referință pe durata întregii călătorii. Mai departe, el trebuia să observe momentul amiezii locale (corespunzător orei 12:00 locale), adică momentul când Soarele avea poziția cea mai ridicată deasupra orizontului (sau când butoiul cu rom proiecta cea mai scurtă umbră). Dacă în acel moment ceasul de bord indica, de exemplu, ora 15:00 însemna că vasul se afla cu 15-12=3 ore în urma timpului de referință al portului de expediție, adică la 45 de grade longitudine distanță (Pământul face o rotație completă de 360 de grade în circa 24 de ore). Fiecare oră de timp diferență corespundea la 15 grade de longitudine. Totul bine și frumos, numai că pe la 1700 ceasurile obișnuiau să dea chix pe corăbii. Orologiile vremii se bazau pe oscilația constantă a unei pendule pentru a-și regla ritmul, iar mișcarea pendulei era grav perturbată de condițiile întâlnite într-o călătorie pe mare (valuri, diferențe de temperatură, de presiune barometrica, ș.a.m.d). Cum un singur grad de longitudine se traducea într-o distanta maritimă de peste 100 km, cea mai mică eroare de timp ducea la marje de eroare considerabile în stabilirea poziției geografice a vasului.

În tot acest timp astronomii scormoneau după idei cum să lege longitudinea de sfera cerească. Printre zecile de propuneri era și aceea de afla longitudinea prin raportarea poziției Lunii pe cer la fundalul stelar. Regele englez, găsind ideea interesantă, numește o comisie de analiză. Comisia cere părerea unui astronom de 27 de ani, pe nume John Flamsteed. Acesta arată că, deși metoda era fundamentată teoretic, ea nu putea fi pusă în practică deoarece nu existau hărți ale cerului suficient de precise și nu se cunoștea cu exactitate traseul urmat de satelitul natural al Pământului printre stele. Flamsteed încheiase însă expunerea într-o notă optimistă, arătând că problema putea fi rezolvată prin construirea unui observator astronomic dedicat îndeplinirii sarcinilor respective. Intrând rapid în grațiile regelui, tânărul Flamsteed ajunge să devină primul Astronom Regal la nou-construitul Observator Astronomic din Greenwich, unde acesta urma să "depună griji și diligențe maxime spre a rectifica tabelele mișcării cerești și a pozițiilor stelelor fixe, astfel încât să afle mult-râvnita longitudine pe mare".

Greenwich Observatory începuse ca un fel de sora săracă a observatoarelor astronomice cu renume de pe continent (ne gândim aici în principal la renumitul Observator Astronomic din Paris). Cu un salariu modest, fără asistenți care să efectueze laborioasele calcule astronomice și cu instrumente optice mai mult cerșite de la prieteni înstăriți, meticulosul Flamsteed își propusese să întocmească cel mai cuprinzator catalog stelar de până atunci. Pentru aceasta el inventează un nou sistem de identificare a stelelor: nomenclatura Flamsteed. Stelele fiecărei constelații sunt desemnate printr-un număr, în ordinea ascensiei lor drepte pe bolta cerească (un fel de longitudine astronomică).

Englezul va consemna cu o acuratețe remarcabilă poziția pe cer a aproape 3000 de stele, un record pentru acea vreme, munca ocupându-i 40 de ani din viață. Flamsteed era însă zgârcit cu informațiile, probabil dintr-un exces de zel dus la extrem. În tot acest timp consemnările sale stelare fuseseră păstrate în siguranță sub sigiliu propriu la Greenwich, ferite de ochii publicului curios, el aruncând doar ocazional câteva firimituri lui Isaac Newton (tipul cu mărul) și Edmund Halley (tipul cu cometa) în vederea verificării de către aceștia a unor noi teorii privind mișcarea aștrilor, îndeosebi a Lunii. Cei doi oameni de știință bănuiau între timp că până la publicarea rezultatelor finale urma să mai curgă multă apă pe Tamisa: perfecționistul de Flamsteed era încă departe de a fi mulțumit de calitatea studiului său. Comunitatea știintifică avea însă mare nevoie de rezultatele englezului și începuse să-și piardă răbdarea. În 1712 Halley "subtilizează" o bună parte din înscrisurile astronomice și le publică la îndemnul lui Newton, dar fără acordul lui Flamsteed (care îl va cataloga drept un "hoț malițios"). Nu e de mirare că incidentul marchează apogeul unei perioade de animozitate între cei trei oameni de știință. Flamsteed reușește să recupereze 300 din cele 400 de exemplare ale catalogului piratat, pe care le va incendia în public, după cum am văzut.

"Le-am cedat focului acum două săptămâni", scria el unui prieten, "iar dacă domnul Isaac Newton va judeca limpede își va da seama ce facere de bine i-am pricinuit atât dânsului cât și domnului Halley!", referindu-se la posibila știrbire a reputației celor doi în cazul în care cifrele insuficient verificate s-ar fi dovedit a fi greșite. Departe însă de așa ceva! Căci dacă eroarea medie a înaintașilor săi în "cartografierea" stelelor fusese de 1 minut de arc, pozițiile stelare consemnate de Flamsteed se abăteau de la realitate cu doar 10 secunde de arc, adică o șesime!

Până la urmă lucrarea Historia Coelestis Britannica va cunoaște lumina tiparului în 1725, fiind publicată postum de către văduva lui Flamsteed. De data aceasta nici nu mai era cine să-i dea foc... 

Prea târziu însă! Cursa pentru determinarea longitudinii urma să fie câștigată în curând de către un ceasornicar britanic, pe nume John Harrison. Acesta izbutise să conceapă un mecanism orar care măsura timpul (și deci și longitudinea) cu suficientă precizie pentru a le asigura britanicilor supremația navală pe cele șapte mări vreme de mulți ani.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...