Mitologie creştină

Dragostea şi religia trec prin stomac. Vechii germani celebrau în luna februarie mersul ascendent al Soarelui prin ospăţuri pentru care sacrificau porci. Festivităţile se numeau Spurcalia, numele păstrându-se şi astăzi încă în Olanda şi sudul Germaniei în denumirea populară a lunii: Sporkel. În loc să le combată, misionarii creştini au mutat pur şi simplu festinul păgân în perioada Crăciunului, atribuindu-i semnificaţii creştine. Şi astfel s-a născut caltaboşul!

Plecând de la analiza etimologiei gastronomice (!) a cuvântului "carnaval", care ar proveni de la numele unei vechi divinităţi agricole italieneşti, Carna, profesorul Philippe Walter ne însoţeşte pe traseul creştinării unui întreg ansamblu de vechi mitologii păgâne. Sfântul Cristofor cu cap de câine, Sfânta Marta îmblânzind balaurul, Sfântul Hubert însoţit de cerb sunt doar câteva personaje ce populează acest univers hagiografic bizar. Originile lor trebuie căutate în vechea religie astrală păgână, care venera soarele.

Sfântul Cristofor cu cap de câine, într-o pictură creştină orientală

În legenda celtică a lui Tristan şi a Isoldei, marea zeiţă păgână a pământului întruchipată de personajul Isoldei îşi va împărţi timpul cu doi bărbaţi care şi-o revendică: timp de jumătate de an va trăi cu Marc şi în celelalte şase luni va trăi cu Tristan. Mitul reflectă alternanţa terestră a anotimpurilor: succesiunea ciclică dintre vară şi iarnă, un anotimp luminos şi altul întunecat. 

Şi pentru că anotimpurile sunt marcate, astronomic vorbind, de momentul solstiţiilor, merită să-l cităm pe Walter, autorul cărţii Mitologie creştină, atunci când vorbeşte despre Sfântul Ioan, figură asociată calendaristic cu solstiţiul de vară:  

    "Sărbătoarea Sfântului Ioan de vară corespunde uneia din cele două perioade ale solstitiilor din an. Numele de Ioan (Jean) nu este asociat, întâmplător, cu acest moment al ciclului anual. Pentru Antichitatea romană, Ianus era zeul roman al urşilor (în latină janua). Patronajul său asupra locurilor de trecere, asupra uşilor şi a pragurilor îl făceau apt să supravegheze tranziţiile anului. Prima lună a anului (în latină, „ianuarie" se spune januarius), îi era consacrată cu certitudine. 

    Evul Mediu a regândit în felul său numele antic al lui Ianus. El l-a rescris cu numele biblic al lui Ioan şi a introdus o alegorie creştină în spatele mecanismului cosmic al solstitiilor. Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul profet din Vechiul Testament, anunţase venirea lui Hristos. El afirmase că faima sa avea să scadă la naşterea lui Hristos şi că nu va înceta să crească divinitatea sa: naşterea lui Ioan Botezătorul este sărbătorită în momentul solstiţiului de vară (24 iunie) când soarele începe să descrească, în timp ce naşterea lui Hristos, celebrată la solstiţiul de iarnă (25 decembrie) arată un soare în creştere. 

    Ziua de 24 iunie (sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul) este o poartă spre vara totală, în timp ce 27 decembrie (sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul) asigură trecerea înspre iarnă. Ambele sărbători reprezintă în acest fel cei doi pivoţi ai anului."

O întruchipare a Sfântului Ioan Botezătorul

Prin vestimentaţia rudimentară şi comportamentul alimentar neobişnuit („avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lacuste şi miere sălbatică", Matei 3:4), Ioan Botezătorul se dovedeşte a fi suprascrierea creştină a unei plăsmuiri mai vechi: omul sălbatic. Descris prin asemănare cu un urs, a cărui înrudire anatomică se manifestă mai ales după îndepărtarea blănii, prototipul omului sălbatic ce bântuia subconştientul mitic medieval poate fi redat asfel: "fiinţă păroasă, cu trăsături omeneşti şi animalice în acelaşi timp, fără a-l putea totuşi confunda cu o maimuţă [...], târând o măciucă grea sau un trunchi de copac". Omul cu măciuca este totodată personajul din Lumea de Apoi care însoţea Vânătoarea Sălbatică, o armată închipuită formată din damnaţi, strigoi şi creaturi demonice în cavalcadă, ce bântuia periodic dealurile şi câmpiile nordice pentru a răpi sufletele păcătoşilor.

Vânătoarea Sălbatică pictată de Peter Nicolai Arbo.

Cortegiul aerian înspăimântător al Vânătorii Sălbatice nu a părăsit încă folclorul zilelor noastre. El supravieţuieşte sub o formă benefică, ce-i drept, cu un avatar blând ce alunecă pe cer împărţind cadouri dintr-o sanie trasă de reni: Moş Crăciun.

Cartea lui Phillipe Walter "Mitologie creştină" poate fi cumpărată de aici.