Cercul de stele: Vechiul tun meridian de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti

Clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.
Dincolo de gardul din stânga se află rămăşiţele vechiului ceas solar

În 2013 am aflat cu surprindere dintr-un articol foarte bine documentat despre existenţa la Bucureşti, în urmă cu mulţi ani, al unui ceas solar tip "tun meridian" care vestea localnicilor amiaza solară printr-o explozie controlată. Dispozitivul fusese amplasat pe bulevardul central din Dealul Mitropoliei, undeva lângă clopotniţă, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fondul unei legislaţii menite să reformeze şi să occidentalizeze Ţările Române: Regulamentul Organic. Tunul meridian făcea parte dintr-o categorie de cadrane solare relativ comună în Europa acelor vremuri. Din nefericire, din piesa de la Bucureşti nu se mai păstrează astăzi decât soclul de marmură, iar pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a caracteristicelor şi funcţiunii acestui instrument vom poposi cu gândul în Moldova, la Iaşi, unde se găseşte o piesă în mare măsură similară celei din capitală (o alta în stare mai precară am găsit-o la Muzeul Ceasului din Ploieşti).

Cadran solar tip "tun meridian". Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii Iaşi.

Fotografia de mai sus şi informaţiile următoare mi-au fost puse la dispoziţie prin amabilitatea doamnei Monica Nănescu, muzeograf la Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii "Ştefan Procopiu" din Iaşi. Ceasul solar de aici face parte din categoria Tezaur. Are un diametru de 25 cm, datează din aprox. 1880 şi provine din Franţa. Este realizat din marmură, are formă circulară şi este prevăzut cu lupă şi tun din bronz cu explozie. Pe cadran se disting două puncte Est şi Vest, iar în jurul acestei rozete sunt trasate orele, cu cifre romane (XII, I, II, III…, în partea dreaptă, respectiv XI, X, IX…, în partea stângă). Piesa era orientată în așa manieră încât razele solare se concentrau în focarul lentilei, iar după câteva secunde se producea o explozie care marca, în acest fel, ora 12. Dar pentru a focaliza lumina era necesar ca lentila să fie îndreptată spre soare, adică suportul ei să fie reglat periodic pe înălţime, în funcţie de declinaţia solară şi, deci, în funcţie de sezon. Reamintim cititorului că altitudinea soarelui deasupra ecuatorului ceresc şi deci implicit deasupra orizontului local depinde de anotimp. Acest neajuns constructiv, dar şi răspândirea mijloacelor mecanice de măsurare a timpului au condus treptat la abandonarea practicii zgomotoase de a vesti miezul zilei prin bang violent.

Domnul Virgil V. Scurtu mi-a trimis o copie după un articol apărut în 1969 care tratează subiectul tunului meridian din Bucureşti. A fost scris de astronomul amator Corneliu Filoti (o fotografie găsiţi aici, este cel din spatele oglinzii circulare) şi inclus într-o publicaţie multiplicată în numai câteva exemplare, pe care Filoti obişnuia să le trimită prietenilor. Redăm în continuare cititorilor noştri conţinutul acestui articol (inclusiv fotografiile de demult), considerându-l deosebit de important şi datorită referinţelor la alte cadrane solare vechi situate dincolo de Carpaţi.

Ceasul solar din Bucureşti

În calendarul de perete editat de Editura Politică pe anul 1969 găsim o informaţie care ne-a atras atenţia în mod deosebit. Se vorbeşte aici despre existenţa, cu mulţi ani în urmă, la Bucureşti, a unui ceas solar de o construcţie foarte ingenioasă. După indicaţiile date, nu mi-a fost greu să găsesc rămăşiţele acestuia.

Pe dealul Mitropoliei, în parcul plin de verdeaţă şi flori, în apropierea clopotniţei de la intrarea principală ridicată de Constantin Brâncoveanu, se află un bloc de marmură albă de formă paralelipipedică, cu secţiunea pătrată cu latura de 58 cm şi înălţimea de 92 cm. Este soclul pe care, cu aproape 13 decenii în urmă, a fost instalat primul ceas solar din Bucureşti, cu ajutorul căruia străbunii noştri aflau zilnic ora exactă. Toate cele 4 feţe laterale ale soclului au sculptate, în chip de ramă, jerbe plantiforme, care ilustrează rodnicia pământurilor noastre. Pe trei din ele cele patru găuri existente astăzi ar putea arăta că la vremea lor aveau pe ele fixate câte o placă. O singură faţă pare a fi întreagă, aşa cum probabil a existat cu ani în urmă. Pe ea se află sculptat un vultur cu aripile întinse, ţinând în ghearele sale o carte pe care sunt scrise, cu literele vremilor trecute, cuvintele: "Romanilor, credinta si dragostea fie-va deviza si prin paza legilor si pastrarea drepturilor cistigate veti ajunge la fericirea voastra."

Se pare că pe acest soclu era fixat un obelisc prismatic, pe care era zugrăvit cadranul solar. Alături, un sistem de lentile - aşa numitul "tun meridian" - concentra razele de Soare în aşa fel încât zilnic, când Soarele trecea la meridian, aprindea o cantitate oarecare de praf de puşcă, care dădea naştere la rândul ei unei puternice expozii, auzită dincolo de marginea oraşului din acea vreme.

Documentele vremii consemnează că ideea instalării acestui ceas solar a fost preconizată de tinerii români care au studiat la Paris. Ei au văzut un asemenea mecanism în splendida grădină a castelului Luxemburg şi au rămas deosebit de impresionaţi de ingeniozitatea parizienilor. Influenţaţi de entuziasmul acestor tineri, gospodarii urbei de pe malurile Dâmboviţei, care aveau în acel moment drep obiectiv înfrumuseţarea noului bulevard creat în faţa Mitropoliei, s-au gândit să monteze aici un asemenea ceas. Soclul de marmură, relicva încă existentă, a fost comandat în Italia, iar piesele necesare mecanismului care făcea legătura cu cadranul solar au fost realizate de cesornicarul Radona din Odesa.

La 25 noiembrie 1841 piesele ingeniosului ornic au sosit pe malurile Dâmboviţei şi au fost verificate şi instalate de arhitectul de pe atunci al oraşului, Xavier Villacrosse, împreună cu prof. Petrache Poenaru, pe atunci directorul Colegiului Sf. Sava.

"Aşa se face că puţin după aceea" - sună documentul citat mai sus - "bucureştenii aflaţi în orice punct al oraşului, auzind la amiază explozia provocată de ceasul solar, îşi scoteau uriaşele ceasornice "de sân", le deschideau tacticos capacele şi, după ce priveau cadranele, reglau minutarele către orele 12".

"Tot din documente aflăm" - continuă documentul citat - "că pe la finele veacului trecut a mai existat un ceas solar în Bucureşti, în frumoasa grădină a lui Grigore Suţu, proprietarul palatului de lângă Spitalul Colţei. Un al treilea exemplar de acest gen era montat în curtea unei vile din Sinaia, fostă proprietate a aceluiaşi Gr. Suţu. Dar despre aceste din urmă două ceasuri solare n-a rămas nici urmă."

În trecerea dvs. prin Bucureşti este bine să-l vedeţi. Cu această ocazie poate vor trece şi cei care, locuind în Bucureşti, ar putea să reconstituie din rămăşiţe o piesă de muzeu pentru un Muzeu a Astronomiei

Corneliu Filoti

Aflându-mă la Bucureşti în luna iunie fireşte că nu am ratat ocazia de a-l căuta. L-am găsit în acelaşi loc descris de Filoti, dar în alt context. Gărduleţul metalic de pe vremuri a cedat acum locul unui ditamai zid chinezesc, în umbra căruia blocul de marmură albă zace ascuns privirii. Latura cu vulturul nu poate fi văzută din stradă, iar împrejmuirea este impasabilă. Singura poartă de acces în incinta îngrădită este mereu închisă pentru vizitatorul de ocazie, iar cadranul solar pare acum definitiv uitat: nimeni de aici nu auzit de el. În lipsa bunăvoinţei înalţilor prelaţi din această citadelă a ortodoxiei româneşti, viziunea lui Filoti de a reconstitui vechiul tun meridian din Bucureşti riscă să rămână doar un vis frumos al unor vremuri demult apuse.