Un creștinism cosmic: Biblia și constelațiile la români

"Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii." (Psalmi 19:1-4)

Isus deschide cerul la Mănăstirea Cozia printr-o vesica piscis. Foto Radu Gaciu.

Legendele româneşti spun că la începul vremii cerul era foarte aproape de pământ, atât de aproape încât omul a ajuns să-l pângărească prin nechibzuinţa lui. Atunci s-a întâmplat ca Dumnezeu să despartă cele două lumi, înălţând văzduhul cu mult deasupra imperfecţiunilor lumeşti, sprijindu-i poalele în patru stâlpi care împart sfera cerească în tot atâtea părţi egale. Tentaţia e mare de a identifica punctele lor de intersecţie cu cele patru stele regale venerate acum mult timp de catre perși: Aldebaran, Antares, Regulus și Fomalhaut - paznicii cerului din preistorie. 

W-ul lui Casiopeia văzut din stațiunea Olimp. Foto Dan Uza.

Încă de la începutul lumii Soarele şi Luna au avut menirea de a lumina calea pământenilor, în vreme ce stelele au constituit un univers sideral aparte, rezervat întrebuinţării "sfintei lumi a celor fără de sfârşit". Făcliile ce se aprindeau de cu seara luminau locaşul înalt al lui Dumnezeu, formând constelaţii nu cu mult diferite celor familiare nouă azi. Doar că atunci, în imaginaţia sa bogată, poporul roman proaspăt creştinat a început să le considere adevărate semne ale lumii divine de deasupra, asociindu-le diverse semnificaţii biblice. Potrivit unor asemenea credințe populare, divinitatea veghea din constelația Casiopeia, denumită și Scaunul lui Dumnezeu sau Mănăstirea.
 

 

Iată crucea patimilor lui Isus, poate cel mai important simbol creștin. Țăranii români recunoșteau în constelația Lebăda (Cygnus) semnul unei imense cruci celeste, asociere întâlnită și la alte popoare. Şi nu e greu să vezi de ce. Tudor Pamfile ne spune că la vederea constelației țăranii români se închinau, zicând că li s-a arătat Cristosul. Constelaţia de vară marchează pe cer locul în care Calea Lactee pare că se rupe în două, formând Marele Rift: punctul în care sufletul se desparte de trup.

Stelele din constelația vecină Delfinul, una din cele mai mici grupari ale cerului nocturn, aminteau stramoşilor noștri de "crucea de mână cu care merg preoții la zi întâi". Richard Hinckley Allen ne arată că această semnificaţie fusese statornicită încă de pe vremea primilor creştini (melkitii şi nestorienii), pentru care gruparea era crucea lui Isus transpusă în ceruri. Această asemănare geometrică îi scapă însă astronomului modern.

 

O legendă a țăranilor din Argeș ne spune că în timp ce Isus se afla pe cruce schingiuitorii săi doreau să-i înfigă un cui în buric (o posibilă axă a lumii, ratată?). Un rac apărut din senin a furat pironul și s-a strecurat cu el, mergând îndărăt, zădărnicindu-le planul. Drept recunoștință Isus ar fi binecuvântat animalul punându-l pe cer, unde îl întâlnim și azi: constelația Racul poate fi văzută pe cer în nopțile senine de primăvară. (Această transfigurație creștină oglindește oarecum episodul mitologic păgân dintre Zeus și nimfa sa protectoare, zugrăvit de Aratus, care a dat naștere constelației Ursa Mare).

Femeia învăluită în Soare din Apocalipsa lui Ioan

La fiecare sfârşit de vară un Soare ostenit traversează regiunea de cer a cărei stele compun imaginea unei fecioare, constelaţie de inspiraţie păgână care pentru astronom poartă numele latinizat Virgo, dar pe care ţăranul român o asociază în mod firesc Sfintei Fecioare Maria. În Apocalipsa lui Ioan, unul din semnele venirii sfârşitului e "o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap" (Apocalipsa 12:1). Cred că o perspectivă astroteologică asupra sfârşitului imaginat de Ioan nu ar sugera anihilarea completă, ci mai degrabă istovirea soarelui la fiecare început de toamnă. Imaginea de mai sus - o redare în programul Stellarium a aspectului ceresc pentru dimineaţa zilei de 19 septembrie 2012 - este grăitoare în acest sens: aici găsim Fecioara din scriptură transpusă în constelaţia Virgo. Ea are Soarele în dreptul capului, Luna la picioare şi poartă o cunună de stele formată din constelaţiile vecine, confirmând astfel predicția teologului de demult.       

Tot pe cerul de toamnă întâlnim alte două simboluri creștine: peștele şi şarpele. Țăranul român vedea în constelația zodiacală a Peştilor doi crapi, pe care îi lega de episodul biblic al hrănirii celor 5000 de oameni de către Isus, atunci când cinci pâini de orz și doi pești au format o masă îmbelșugată (Ioan VI:1-15). Pe şarpele care a ademenit-o pe Eva el îl regăsea în constelaţia Ofiuc, denumită şi Calea rătăciţilor pentru că ea pare răsfirată în toate direcţiile. Conform credinţelor populare, această grupare de stele vădește calea pe care vor rătăci oamenii păcătoşi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului.  

Pe lângă Carul Mare şi Carul Mic ţăranul român mai recunoaştea pe bolta cerească alte două trăsuri, în corpul constelaţiilor Auriga şi Perseu. Despre Auriga (Vizitiul) se credea că va purta pe cei drepţi spre Rai după Judecata de Apoi, când Isus urma să cântărească faptele oamenilor cu o balanţă, instrument pe care îl regăsim de asemenea transpus pe cer sub forma unei constelaţii. Despre Perseu se spunea că ar fi Carul Dracului, că ar transporta păcătoşii în Iad spre damnare veșnică. Pentru vechii arabi, caracterul necurat al acestei constelații provenea din comportamentul bizar al unei stele din grup. Luceafărul poreclit Algol (numele s-ar traduce prin "monstrul") își modifică în mod perceptibil strălucirea cam o dată la trei zile. Astăzi cunoaștem cauza reală pentru această pâlpâire diavolească: Algol este o stea variabilă binară cu eclipsă.

***

Am încercat să vă schițez mai sus abia o mică parte din mitologia complexă a cerului românesc, felie pe care am numit-o "creștinism cosmic". Celor dornici să aprofundeze modul complex în care poporul nostru privea astrele le recomand mai departe două lucrări vechi (din fericire republicate!) de referință pentru acest domeniu interdisciplinar de nișă, din care am cules marea parte a informațiilor:

• Credințele țăranului român despre cer și stele, de Ion Otescu. Cartea a apărut in 2002 la editura Paideia.
• Cerul și podoabele lui, de Tudor Pamfile. O regăsiți în ampla culegere denumită Mitologia poporului român (2 vol.), alături de alte șapte lucrări de mitologie ale aceluiași autor. Volumele au apărut la editura Vestala în 2008. 

Prezentul articol s-a născut urmare a sugestiei dlui. Ovidiu Ignat, șeful Secției Planetariu din Baia Mare, al cărui colectiv derulează momentan proiectul "Constelații românești tradiționale", în parteneriat cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Baia Mare și Asociația Arta Educației, proiect finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.